Neprihănit îi era trupul
întins pe otava de toamnă
mirositoare.
Umerii se-ngropau foşnitori
sculptaţi în albul zăpezii
pe care umbra nu se aşeza.
În flori erau închegate aromele verii
privirea încărunţită ca o taină sonoră
se alungea peste ape.
Clipele devin diafane şi se întrec
să urce prin măduva timpului
lumina din trup.
Să înlăture durerea frustă
straturi suprapuse în memorie
nasc fericirea în ea,
cum se învaţă zborul de păsări.

Comentarii
Interesant şi adânc.
Felicitări!
Aurora, cu stimă