mă doare...
Mă doare un picior de-atâta mers
Ce-am colindat cu el prin univers,
Cea mai lunară trecere a fost
În noaptea noastră fără adăpost,
Vrăjiți de o otravă amăruie
Ne-am transformat în cioburi de statuie,
De-atunci ne arde gura zilnic
În traiul nostru cel pribeag și silnic,
Și ne-au cuprins odăjdii mari de ceață,
În transhumanța noastră către viață.
Mai sare iar metafora un râu,
Prin macii verii rătăciți prin grâu,
Când ne-a venit năstrușnică ideea
Să ne iubim sălbatic ca Medeea,
Bătea mereu o aripă de vis
Când ziua asfințirea și-a închis
Și scuturam iubirile de rouă,
Frângându-te ca pe o pâine-n două...
joi, 2 august 2018
-->
Comentarii
Mulțumesc Dorina pentru replică.
Vă doare amintirea-ngândurată
Și retrăiți, cu drag, ce-a fost odată,
Iar eu citesc și v-aplaud mereu
Fiindcă, să știți, scrieți pe gustul meu.