Seara rezema zarzărul din curtea bunicii, în aşteptarea băiatului. Poarta se deschise cârâind ca un pui răguşit şi Ionuţ păşi în ogradă agale, târâindu-şi adidaşii de firmă, pecetluiţi cu steluţe şi etichete colorate. După cum arăta, ori venea de la un război pierdut, ori avea de gând să plece la vreunul tot de acelaşi fel. Faţa lungă, bosumflată, ochii mai că dădeau în plâns, buzele frământau ceva nedesluşit şi toată raniţa lui de supărări o aruncă asupra copacului, lovindu-l când cu picioarele, când cu pumnii.
Doamna Maria, bunica, fostă învăţătoare, cu aplecare către sufletul copiilor, dar şi cu meşteşug asupra cuvintelor, îi strigă din uşa bucătăriei:
– Ce-ai măi, ţi s-a rupt căruţa-n drum?
Băieţaşul întoarse o clipă privirea către ea, apoi îşi continuă lucrul potopind zarzărul. Maria se apropie cu oarece frică să nu fi păţit copilul ceva. Îl studie repejor, nu-i găsi nicio julitură în plus, erau doar cele vechi.
– Ce-ai, măi? Ţi s-a rupt căruţa-n drum? Ce-ai căşunat aşa pe zarzăr?
– Ce căruţă? Care căruţă? N-am nicio căruţă! Nimica n-am eu!
– Ai pierdut ceva, îl ia cu binişorul.
Ionuţ doar dă din cap că nu, ar vrea să spună ceva dar nu-i mai iese. Rozie de felul ei guriţa, acum bate-n purpuriu, atât şi-a muşcat şi frământat buzele.
– Ţi-e dor de mami? Vrei să-ţi aducă ceva? O sunăm dacă vrei.
Cum băiatul nu răspunde , Maria îşi face de lucru strângând în şorţ zarzărele căzute.
– Apoi, dacă te-a supărat zarzărul ăsta, mâine-l tai. L-aş tăia eu şi acuma da-i ţuguiată seara-n capu* lui şi noaptea tre să coboare. Mi-e să nu cadă peste noi aşa vălătuc, da acu l-aş tăia! Da, las că-i vin mâine de hac. Îl chem pe unchiul Costache cu drujba, îi găsesc eu rostul imediat. Surcele te fac, auzi? Surcele! îi vesteşte Maria copacului. Dacă aşa ţi-a fost pofta să-l superi pe Ionuţ, apoi las că ţi-o pun eu în cui! Sur-ce-le! Nici nu mă uit la tine! Geaba zarzăre dulci şi mari cât harbujii! Geaba!
Desface o zarzăre, aruncă sâmburele şi-o întinde băiatului care scormoneşte cu piciorul pământul din jurul trunchiului.
– Uite ce parfum are! Nu-i în tot satul aşa zarzăr!
Miezul portocaliu şi aroma fructului, vorbele bunicii îl fac să se-nfrupte din rodul păcătosului copac şi să-nceapă a se spovedi.
– Lilioara n-a venit pe Draga azi. Am aşteptat-o toată ziua. Gâştele ei au fost, copiii toţi au fost, numai ea nu! Bărbia prinde să-i tremure, aşijderea şi câte-o lăcrămioară în ochişorii căprui.
Draga este un deal binecuvântat de Dumnezeu, aşa cum este tot satul acela, vecin bun cu Hanul Ancuţei. Are de toate Draga, puzderie de cireşi, când se coc zici că şi-au pus sfinţii cercei, un pârâiaş molcom de-l străbate, o punte largă peste pârâiaş, iarbă grasă- hrană bună pentru gâşte, locuri umbroase, locuri însorite, toate doldora de copii. Draga-i raiul pe pământ!
Lilioara-i un ghemotoc de fată, de seama lui Ionuţ, absolvenţi amândoi de grădiniţă. Are atâţia creţi în căpuşor, un stog de ciucălăi, dacă-i scapă fără voie din codiţă, nu-i mai poate aduna la loc fără ajutor. Se năpustesc peste ochişorii migdalaţi, furaţi de la vreo pisică, peste năsucul cât un grăunte, peste obrăjorii aidoma cu ai băiatului, bucălaţi, rupţi din miezul vreunei zarzăre gata, gata să dea în pârg, peste umerii cruzi. Lilioara-i prietena de suflet a băiatului.
– S-a topit şi ciocolata! Am dat-o la gâşte, spune cu părere de rău. La gâştele ei am dat-o, i se iţeşte un iz de bucurie în glas.
– Da fata a ştiut că o aştepţi pe Dragă? Poate n-a ştiut, de aia n-a venit, încearcă buni să-i oblojească rănile. Ai anunţat-o?
Copilul îşi priveşte bunica, parcă ar vedea-o prima oară:
– Cum adică să nu ştie? De ce s-o anunţ dacă ştie? Păi dacă m-am gândit la ea, că mă duc să-i duc ciocolată, normal că ştie! Cum am ştiut să vin când m-a aşteptat ea cu halviţă, aşa ştie şi ea să vină când o aştept eu! La ce s-o anunţ, dacă ştie?!
Mai multă sare pe rană nici că putea pune buna. Rămase uimită, statuie lângă zarzăr, uitându-se la micuţ cum intră repejor în casă, depănând mărunţel picioarele ca două fuse pline de julituri. Dacă nu i se rupsese băiatului căruţa-n drum până atunci, acum i-a dat ea o mână de ajutor ca să se rupă!.
– Nărodu* bunichii, nărod! Are dreptate, vorbeşte dna. Maria de una singură. Cine m-anunţa pe mine, cine-mi punea jar sub tălpi? Nu inima? Inima! Când inima-ţi dă de ştire, nu-i nevoie de altă veste.
Îşi aminteşte de anii tinereţii când o zbughea de-acasă, doar, doar va da cu ochii de Vasilică. Şi dădea! Cum-necum el era acolo unde se ducea ea. Şi o privire îi era de-ajuns, dacă nu-şi puteau vorbi.
Se trezeşte din visare cu ochii în zarzărele din poală. Apoi vede muşuroiul făcut de Ionuţ. Ridică privirea, face doi paşi înapoi, să cuprindă copacul tot. Tare-i mândru, mândru şi vesel! Nu-i crenguţă fără rod. Apoi iar o coboară spre muşuroiul care-i găseşte rezolvarea pricinii:
– Numai tu eşti de vină! Mâine te tai!
Comentarii
, GABRIELA!
-mulţumesc, Anişoara! un sfârşit de vară plăcut!
dl. Muntean, ilustraţiile sunt superbe!
mulţumesc pt. popas, semn şi propunere!
Am citit cu multă plăcere. Mi-a plăcut! Felicitări!