Trec prin interiorul stâncilor
cu structuri de bazalt.
Mă închin tăriei lor pentru solitudine,
pentru nemişcarea atât de semeaţă,
oraşul le păstrează aura timpului
prin statui gânditoare.
Vibraţiile lui sunt atât de puternice, încât
le simt cu inima,
de bucuria în sine, fluturii devin jucăuşi,
prin aerul împovărat de raze.
Mă închin copacilor abia înfrunziţi,
florilor îmbobocite, mă înclin,
să-mi dăruie aromele proaspete,
rămân cu mirosul trupului tău,
cum stă pielea pe carne şi carnea pe oase.
Mă închin la cireşe, ti le aşez la urechi,
încât cireşii să simtă invidia
culesului prin frunze.
Cu fruntea adâcită-n sunetele ierbii
le transpun în cântec,
peste învolburatele, şerpuitoarele ape
ale râurilor.
Mă închin răsăritului, să fie frumos,
mă închin apusului, să fie neobişnuit
lipsit de remuşcări,
mă închin ţie să-ţi laşi peste mine iubirea
fără cuvintele care fug
în tainele nepăsării, ale uitării.
Mă închin pentru vinovăţie, pentru iertare,
în faţa mea mă închin, pentru suspin,
încerc să înlătur din suflet
teama, neîncredera, norii
din care plouă cu lacrimi pietrificate,
îmi sapă la rădăcini coloana
înaltă prin aerul aprins,
la care mă închin de atâta timp.
-->
Comentarii
Dan, numai bine!
Cornelia, mulţumesc pentru muzică.
George, gânduri bune de la mine.
Mihaela , mulţumesc pentru postarea ta..
Mulţumesc Patricia pentru trecerea ta prin sufletul poeziilor mele.
Mă inclin şi eu în faţa majestăţii sale poetul !
Cu stimă, Dan