Mereu au ieşit şi ies măştile afară
pe străzi şi pe toate drumurile
să se agaţe de-o perdea a orizontului pe
care o văd după preferinţă şi năzuinţă apoi vor
s-o prindă din zbor cu pestriţele culori
în care s-au învelit înainte de-a
deveni măşti după care să muşte
simţindu-şi gustul succeselor datorită
veninului pe care şi-l imaginează
inconştient că-l au din vârful limbii
şerpilor înveninaţi care înveninează
pentru că aşa le e firea.
Însă orizontul îşi are perdelele sale
nu doar una şi le lasă în bătaia vântului
care şuieră nu de unde-i vine lui cum
ar spune un icsulescu ci c-o orânduială
băgată pe sub mâneca fiecărei măşti ca
să-i vină cât mai de hac când îmbrăţişează
tărâna sau iarba ce îşi strălucesc culoarea
mai abitir atunci când razele
le luminează şi să-i împroaşte cu nesaţ
masca împodobită cu linguşelile intrigile
răboielile şi mimele împrăştiate să
brăzdeze suflete şi să le transforme în
alte măşti care să strângă-n continuare
lanţul machiavelic ziua şi noaptea
străjuite de soare şi de aştrii cerului
oricum ar fi culoarea vremii ce nu are
legătură cu faptele semenilor noştri.
Ca tentaculele unei caracatiţe ce se-ntind
măştile înconjoară realitatea şi-o fac
reală prin prisma lor bântuind
să pângărească iubirea frumosul
oamenilor şi-al pământului pentru a le face
urâte şi a te îndemna la scârba faţă de
viaţă întorcându-le pe toate invers
cu indiferenţa şi persiflarea ce se preling
ca ceara de pe lumânarea aprinsă
ţinându-i uşa larg deschisă întunericului
mat şi indescifrabil până când lanţul
răutăţilor se rupe şi toate zalele i se destramă
căzând în propriul haos alcătuit
din gânduri planuri şi fapte nesăbuite.
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii