MI_E DOR DE MAMA!

[gherasim constantin]

Să o revăd acum pe mama, ce n-aș da! sau ce aș face? Cred că aș rămâne mut și aș privi-o până m-aș sătura! Sau ce i-aș spune? Nu știu, poate tot ce nu i-am spus atâta timp cât trăia si tot ce ar fi vrut să audă - că nu sunt rece, că îmi e dor de ea, că o iubesc chiar dacă nu i-am spus-o niciodată! Îmi închipui cât ar fi vrut s-o audă! Dar, nu, eu am tăcut și mi-am trăit viața într-un egoism feroce, poate ca o mare parte dintre tineri. Nu mă interesam de ei, de trăirile lor, de sentimentele și așteptările lor vizavi de mine, dacă era mândră sau nu de mine, dacă îi placea ce-am realizat sau dacă ar fi vrut altceva. Poate că aștepta de la mine să-i întorc, măcar în parte, draogstea pe care ea mi-a arătat-o, poate, deși nu o cred, puțină recunoștință, poate să fiu mai atent cu ea. Nu și-a dat seama, niciodată, că știu de existența ei, că știu că era aici pentru mine, că a muncit mult pentru ca eu să reușesc ceva în viață, că a îndurat pentru mine, atâtea și atâtea, poate chiar și foamea, de multe ori, pentru că am trecut și prin perioade mai proaste pentru ca eu să am ce mânca! La câte nu a renunțat, săraca, pentru mine ? A stat sărmana, dormind pe jumătate pe pat, jumătate pe un scaun, în spital, cu mine ... timp de patru luni! De câte ori nu a plâns pentru că eu făceam pozne, pentru că nu eram copilul pe care ea îl spera? Un singur exemplu este edificator - nu am fost un copil care să se omoare cu învățătura și ea, MAMA, mă îndemna mereu și mereu, parcă o aud și acum ­''Hai, Licușor, treci și învață!'' și asta de nenumărate ori, până la exasperare! Ei îi datorez faptul că amfăcut o școală! Mulțumesc, mamă și sărut mâna! Nu, nu învățam, dar promiteam, în vânt, de cele mai multe ori. Îmi amintesc de sfârșiturile de an școlar,când eu terminam undeva departe, în a doua jumătate a clasamentului, dar, totdeauna, îi promiteam ''Lasă, mamă, ai să vezi la anul!'' Și anul trecea și totul se repeta ca într-o buclă a timpului, și mama aștepta, dar eu continuam să fiu printre cei din urmă! Cât de mult trebuie să fi suferit săraca, atâta timp cât ei îi plăcea să citească, îi plăcea cartea! Era tristă, de multe ori, acum îmi dau seama de ce, pentru că fiecare mamă are anumite așteptări de la copii, își pune toate speranțele în ei! Iar atunci câand copiii o dezamăgesc, ea devine tristă și se închide în ea, iar noi nu ne dăm seama de aceste realități! Oare ăsta să fie mersul lumii?
Acum ce să mai fac, cum să procedez pentru ca tu, mamă, să auzi gândurile mele? Sunt ănsă sigur, că tu mă auzi, mă simți, dar nu poți răspunde sau poate nu ai voie! N-am relizat multe înviață cu toate că moștenirea de la tine a fost una foarte consistentă. Da, puteam face lucruri mari dar ... nu am făcut nimic sau aproape nimic. Îmi pare rău mamă, sincer îmi pare rău!
Poate că în bucățica de viață care mi-a mai rămas de trăit, să mă gândesc la tine mai des, mai intens și poate că îmi vei apărea în vis și cât de bine îmi va părea! acolo vom vorbi și le vom spune pe toate! Să știi, mamă, că te-am iubit, mult de tot, în străfundul sufletului meu, dar nu am izbutit să o arăt sau săo spun. Ne vom întâni în vis, sper, dar cu siguranță ne vom întâlni DINCOLO și atunci VA FI BINE!

[DANDU BRIEL]

Asta nu e proză este un IMN închinat, cred eu, tuturor mamelor!

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]