Unii moartea-mi vor, degrabă,
Să mă spulber, să mă nărui,
Alții spiritu-mi înroabă
Stea să fie și să stărui...
Unii-n pricini mincinoase
Mă încontră și mă-nfoaldă,
Și cu vorbe mocirloase
Mă desfidă și mă scaldă...
Alții doar cât să se salte
Simulându-și un alt sine,
Râvnind sfere mai înalte
Mizerându-mă pe mine
Pentru că învers în slove
Pe cei demni cum nu-s aceia
Și că stihu-mi un alcov e
Unde spovedesc femeia...
Cel mai abitir mă-mproșcă
Demagogii, politrucii:
Pui de cuci ce sug la cloșcă
Și la miere le curg mucii...
Ci chemând la deșteptare
Pe-adormiții-ntru-pieire,
Incomod și-ncurc pe care
Proști îi vor și-n ne-simțire.
Spusele-mi tăind ca barda,
Iuștiind pleasnă ca biciul
Către ăl de sare coarda,
Îl ofusc șfichindu-i viciul.
N-am a mă înmărmuri că
Tâmpul ce nu-i tâmp destul
Pe isteț vatămă, strică
Făloșindu-se fudul.
Mimilor ce mă pastișă
Și scârmesc ca epigonii
Să își caute o nișă
Ca viermițele, coconii,
Am a le mai spune doar că
N-or să fie crisalidă,
Ci rămân ce sunt: o poarcă,
Între fluturi o omidă...
Ci cu strunele și felul
Hărăzit a unge inimi,
Voi rămâne Menestrelul...
Și cruța-voi asasinii-mi.
-->
Comentarii
Frumos poem!