Se-nchină crucea
(La înmormântarea nașului)
Ne grăbim să ne-nvelim cu noaptea crudă.
Seară de seară și-n ierni și-n primăveri,
ne batem joc și umilim o viață nudă,
spunem prea ușor; Pa! Zilei de ieri.
Dorim să fim uciși ca să fim liberi.
Trăiți de cineva suntem mereu,
șarpele de timp ne înfășoară pe destin,
cu imagini diforme-L privim pe Dumnezeu.
Respirăm suflet de mort, pe uliți triste.
Și ei respiră-adânc a noastră respirație,
ascundem multe lacrimi în batiste,
dar Domnul tot ne ia în ... renovație...
Și-atunci Lumina Lină merge-n asființire.
Coagulează bocete-n cuvânt solemn,
ochiul de mort privește-nspre pieire,
Crucea-ți se-nchină cu picior de lemn.
Rănile sărutului
Gându-ți s-a-mpiedicat în dreptul porții.
Știa că m-am îmbolnăvit de tine.
Rănile săruturilor dulci trosneau,
iar occhii-mi s-au ascuns printre vitrine
unde mergeai ca să-ți procuri emoții,
eu adunând la cioburi de pe frunze,
știam că mi se întâmplă ceva, copile,
prea-ți tremura sărutul de pe buze!
Mă-ndrept spre prelungirea de târziu
sosit cu-mbrățișarea... prea devreme,
Lumina Lină prin gard de întuneric,
privește moartea cum spânzură lemne.
Amară de dulce
Umblu cu trecutul la subsioară.
Cu trupul lovesc în dușmănie tăcerea,
Căința-n plângeri mi-atinge tristețea
Amară de dulce este ... plăcerea!
Vibrează răgușit clopotul vremii...
La herghelia fluturilor trandafirii.
Mă strânge haina neagră a iernii
Ce-astupă ecoul sărat al păsării vii.
Îmi dau stelele în grea pârguire,
Iar cerul de zdrențe privește-nspre mine,
Tatuez cu barda anii în primenire,
Când picură tristeți peste destine.
Mă privește mereu o cruce gânditoare.
Copacu-mi obosit, dar plin cu păsări,
Flămând de nemurirea cea mare, când,
Melancolia Țepeștiului îmi dă fiori.
Scriu cu tăcere, lacrimi și patimă.
Căința-n plângeri mi-o nevoiesc.
Hai, vino odată! Lumină Lină!
Îngropat în mine, sfârșitul privesc.
Coasta de vânt
Drumurile-mi se reazemă-n cruci.
Curând mă voi face ... depărtare,
Și-am să stau cu trecutu-n răscruci,
Să pot produce lumii... uitare.
Arunc, arunc ochii pe coasta de vânt
Îmi îndrept pașii albaștri spre ei,
Mă ridic pe sfoara de fum din pământ
Stânci diamantine rămân anii mei.
Se retrage aprigă din scoici marea.
Pe cărări se strecoară Lumina Lină,
Se-așează-n genunchiul stâng zarea;
Oo, lume, nebună, nebună, nebună!
Moartea
Singurul lucru virgin este moartea.
În centrul pădurii fierbe aripi de îngeri.
Te invită apoi, tandră, la o cafea,
și-ți oferă opțiunea unor convingeri...
ca o vagă curiozitate respinge instinctul,
și bucuria plânsului jelit după cel dus,
care ne spune că el este cel mai statornic,
în tuciul negru ori pe brațul lui Iisus.
Moartea e fericită că fericirea nu prea există.
Forma tristeții este destul de amară,
te mușcă cu dinții ei de dentistă,
și-ți smulge ochii cu vederea... afară.
Fără vedere, făr’ de Lumina Lină,
cu privirea lăsată la cei care te plâng,
stea neluminoasă, inertă-n suspine...,
se zice că moartea te-a luat în amurg.
Plecarea mamei
(prietenului Nicu Petre)
O, Doamne! S-a mai dus o mamă!
Cu ce-s de vină, eu, bată-mă vina!
Se zvârcolește sângele în rană ...
Cu-i mai zic, Doamne..., Sărut mâna!?
Am stat cu mama ieri, ultima noapte.
Era ”atenționare”... neagră de ploi
Și o rugam pe dânsa-n șoapte,
Să stea..., să mai rămână printre noi.
Dar, n-ai vrut, Doamne, să ne-o lași!
Ai luat-o și ne-ai dus-o-n ceruri!
Pe lespedea de piatră plâng urmași,
Plâng și eu, în mai multe feluri...
Ne-acoperă cerul mănos cu ploi
Când mama se-așeză-n cavou.
O, ce-aș mai vrea să fii cu noi!
Să fii cu noi, mamă..., din nou!...
Te plâng florile din grădină!
Aș vrea ca să-ți mai dau apă cu cana!
Ne-nvăluie din nou, Lumina Lină,
Of! E prima noapte... făr-de mama.
Cardul de biserică
Vine Domnul cu cardul de biserică,
Să mă aghesmuiască, să deschid mormântul,
În care să ”valsez” în cușca din ”subsol”,
Unde nu latră câinii și… nu bate vântul.
Am stat mereu pe bigudiul vieții.
Timpul…, amantul cel perfid,
Îmi pune aspru mucegai pe zile
Până ce ochii… îi închid.
Și îmbăiat de multe anotimpuri,
Cu gușa plină, plină de formol,
Stau răstignit în zece scânduri,
Cu ochii-nchiși, râzând domol.
În sol diez mă mângaie pământul.
O lacrimă prelinge mândra lună,
Se duce-un suflet jos, ori sus în cer,
Adio, tu, Lumină Lină!
Gândul
Gândul se joacă în agonie.
Gândul că mâine nu sunt,
Gândul păsării în colivie,
Gândul lemnului crucii-n pământ.
Gândul se dorea Lumina Lină.
Gândul era setos de-un păcat,
Gândul privea lumea divină,
Gândul stoarce-un ultim oftat.
Gândul cu sete de soare,
Gândul suprem al zilei dintâi,
Gândul lătrat de-un asființit...
Gândul... gustului de lămâi...
Sufletul clopotniței
Din sufletul clopotniței și a bătrânului turn,
cucuveaua trimite zvonuri dulci și de ocară.
Stropi de liniște și groază se strecoară în burg,
din pântec de-ntuneric se-ntoarce moartea iară.
Pacea cu aripi moi mă-nvăluie izbită...
de umbra neagră, cheală, rece, spână.
Mă doare frumosul cu care stau în ispită,
capac peste sicriu-mi mut or să-mi pună...
Să nu mă plângeți voi, oameni ai nimănui!
Copacul dealului se va face o dulce cruce
și-am să mușc mereu dintr-o țandără-a lui,
când Lumina Lină se-nchină-n răscruce.
Trei cruci
Gândul cu cearcăne la coate se-ntoarce într-o dungă.
Trei cruci la taifas, la margini de cărări,
cu reomatism la tâmple, bocesc și... se închină,
cu ochii-nchiși mă-nchin și eu, plin de mirări
că șarpele de timp aleargă suuuus..., pe dealuri,
că marea-i rezemată de valuri și de stânci,
că vai, norocul trece când sunt cu ochii-nchiși,
că tu, femeia Domnului, vinzi surâsuri pe brânci.
Umblu cu visele târâș, la Crucea Popii sus.
Mă podidește dorul... anilor ce-o să vină,
mă inundă floarea de salcâm, timpul ce s-a scurs,
șterg lacrimile ploii cu o Lumină Lină.
Mă caut
Mă caut prin gunoaie și răvășit mormânt,
pe crengi de vânt – pustietate divină.
Scame de nori spală creștet de munți,
cu har solemn vine... Lumina Lină.
Sunt punctul mic al infinitului zelos.
Mai dau și eu deșertului singurătate,
m-am rătăcit azinoapte-n vis țâfnos,
stăteam la rând la.... mere coapte...
Între-un azi etern și mâine-un vis,
Mă caut... și nu dau de mine.
Mă strig, dar strigătul meu tace,
trezind întelepciunea florii de albine.
Pe caldarâm
În dimineața ta cu soare vechi,
pe caldarâm ți-am răsădit o lacrimă.
Nu știu dacă mă chemi, ori mă alungi,
te-aștept cu un surâs în patimă.
Se tot scufundă biserici în pământ.
Țărâna timpului se-adună pe călcâie.
Oamenii se-nghesuie-n mormânt.
O, fă-mi, Doamne, o… lume vie!
Crucile vii postate-ntr-un picior,
aplaudă pe nea Caisă, groparul,
că-l trage pe clopot de limbă,
când unuia nu-i mai ia foc amnarul.
Moartea cu sânii-acoperiți de spini,
stinge Lumina Lină din fitil.
Clopotnița cu brațele deschise;
Hai, vino, bă! Pășește-n cimitir!
Lacrimi și patimi
Răstignirea, tristețea, căderea și ura
sunt peisaje prin care te umbli,
prin lacrimi, blesteme și patimi,
de-ți plânge durerea în unghii.
Durerea este singurătatea ascunsă
în sălbăticia gălăgiei de ani,
Domnul cu coroana de spini pe cap,
nu știe ce-s ăia… dușmani…,
dar vine moartea când nu te aștepți.
Îți șoptește ceva…. așa… în surdină,
și-i lași pe-ai tăi în lacrimi și patimi,
când Domnu-ți stinge Lumina Lină.
Uniferiana
Capul pus pe coapsa inimii
mi-adoarme poezia în Lumina Lină
depusă-n lumea dulce a metaforei
mereu sperând ca vremuri noi să vină…
M-atinge ”chemarea„ cea mare
de prin apusul orizontului.
Ce dulce este lumea Uniferiană!
Bobiță din clepsidra dorului…
Mă mușcă viața de călcâie
mereu, în fiecare an…
dă-mi, Doamne,-o cupă de vecie
și râsul lui Ilorian!
Mi-e vară Uniferiană….
sângele lacrimilor doare,
când zugrăvesc morminte crude,
m-ai pune-mi, Doamne,-o întrebare!
Semnu-ntrebării
Mi-a-nghețat rău Lumina Lină,
când adevăru-i plin…, minciună
iar șarpele devine un model
la omul cu mintea-n furtună.
Te-arunci pe stânca vieții, te arunci,
te prăvălești pe valul mării,
pe tragedia-n spre uitare,
iei formă de semnu-ntrebării.
Pe treapta gloriei cu flori
te mai apuci să răstorni munți
cu arma fierului de plug
te-ntorci acas’ printre desculți…
Lozincă bătrână
A-nceput să-ntârzie Lumina Lină.
Încerc să zugrăvesc coli în cuvinte
coasa legii naturii, iato…, vine,
prin fapte nedemne și urâte cuvinte!
Ajungi pe culmea slovei, plin de flori.
Adesea uiți de clipă - temelia vremii,
uiți de toate…, de tine-adeseori,
uiți din care cauză … mor câinii…
Ca o lozincă rău îmbătrânită
ce viața o tot duce într-un dinte
calci în păcate dus de dulci ispite
te-apuci apoi și…zugrăvești morminte.
Teiul
În dimineața cu Lumină Lină
M-așez în fața teiului măiastru
ce poartă-un Eminescu-n rădăcină,
Pe Eminescu sfânt, pe-al nostru astru.
Revin din nou la Iași, sus în Copou.
Văd Eminescul preacuprins în cercuri
și suspendate brațe pe trei țevi,
e nou, e zi de post, Doamne, e miercuri.
La umbră de statuie, crengi la spate,
Stă falnic teiul Eminescului.
Cară istorii și păstrează șoapte
de iubire-n Dealul Copoului.
-->
Comentarii