pentru Carmen Popescu
Pe umărul cerului, o pasăre-n fâlfâit de aripi,
pe umărul pământului, o floare cu petalele streaşină privirii, de vânt, purtând aleea dorului,
pe umărul meu, o aluniţă-n coada ochiului măsura distanţa dintre minte şi suflet,
sticliri,
luciri,
nori,
ploaie,
furtună,
soare
–le se-ntinde pas cu pas şi, încă, vine, se
apropie (cu)tremurul, bătăi de inimă:
tic, tic, tic, secundele trec
şi
tac, tac, tac clipa aşteptării
frământă aluatul /să fie fără cocoloaşe /gândul/
e strajă/la poartă /mă descalţ de povara timpului
şi vorbele /curg în dreptul zidului /o firidă / şi cald
şi frig mi-e deopotrivă…
scriu cu pensula culorile trăirii şi pictez în cuvinte, lumea mea – o idilă pe care să o ţin de mână, să prind curaj când trebuie să vorbesc „într-un mâine al zâmbetului fără pată” rostogolit dincolo de notele false peste noaptea de dor, dor dincolo de respiraţie, de dincolo de aer şi nu mi-am pierdut minţile sau poate că nu le-am aflat sau ele pe mine, la marginea drumului, ma aşteaptă îmbrăţişarea şi extazul şi agonia - fericirea dintre anotimpuri.
Anotimpul meu, anotimpul timpului si clipa.
13.05.2016 ora 16,03’
-->
Comentarii
multumesc din suflet Lenus, Nicoleta, o zi minunata sa aveti, Marius
Am citit cu mare plăcere!
multumesc din suflet Gabriela, o seara/noapte binecuvantata, Marius
Și cât de frumos scrii tu , Marius!