terapie cu povești…
Cic-a fost mai demult, cum o spune cuvântul,
Când doar regi și-împărați stăpâneau tot pământul.
Între ei… împărat, cum cuvântul o știe,
Jumatat-de pământ îi era-împărăție.
Și cum toate se strâng, deseori, la un loc,
Mai avea împăratul și o fata, boboc,
Numai bună-ntre soare și lună să steie,
Că nici scribii regești nu-ndrazneau s-o-încondeie.
Dar cum lumea e prinsă de bune și rele,
Cât ai fi de-împărat… tot te cată belele.
La așa-împărăție, cât e lumea de lată,
S-au trezit într-o zi la palat, fără fată.
Uni spun că un smeu ar fi fost cu pricina,
Când prințesa ieșea să privească gradina.
Dar nu toți cred în zmei, ei ziceau, dimpotrivă,
Că vreun prinț ar fi luat-o și-o ține captivă.
Vestitorii porniți din iscoadă-n iscoadă
Străbăteau prin regat, să audă, să vadă,
Poate doar s-o găsi cineva că să știe…
Fără ea, la palat, n-a mai fost bucurie.
Și când toate păreau, resemnare a sorții
Noaptea fu spintecată de răsunetul porții
Spre palat se-ndreptau sub sclipirea de lună
Un slujbaș zdrențăros cu prințesa de mână
O găsise-într-un câmp plin cu iarbă și flori
Când sclipește pe cer prima rază din zori
Sub răcoarea de lună și arșița din soare
A dormit zile-n sir… mirosise o floare.
N-am să spun bucuria ce prinsese palatul
Din zgârcit cum era s-a schimbat împăratul
Și întreaga suflare-a redus la tăcere
Când slujbașului slut i-a promis o avere
Mâine-n zori, zise-acesta, unde-începe ogorul,
Tot pământul pe care ai să-l calci cu picorul,
Străbătându-l întruna, fără nicio oprire,
Fie-al tău pentru veci… eu ți-l dau moștenire.
Ură-avea pe-împărat și-l cuprinse mânia.
În sclipirea din ochi strălucea lăcomia,
E-împărat, gândi el și-o să-și ție cuvântul
Am s-alerg neîncetat și-am să-i iau tot pământul.
După zile și nopți, munți, câmpii și ponoare
Străbătând fără preget, prin arșița de soare,
Prin răcoarea din nopți, nemâncat, nedormit,
La o umbră de pom, într-un câmp, s-a oprit.
Prea sleit de puteri n-avu timp să mai vadă
Că și frunza din pom începuse să cadă,
Nu simții cum răcoarea urma asfințitul,
Doar prin trupu-i simțea cum se scurge sfârșitul.
Acum știu c-am greșit, zise-n sine-și slujbașul,
Lăcomia mi-a fost și sfârșitul și nașul,
Alergând peste văi, peste munți și poteci,
Iar acum mi-e de-ajuns doar un loc pentru veci.
-->
Comentarii