fiecare an, primăvara, îmi alegeam
(non)culoarea în care-mi vopseam
“gardul”. Acum, nu ştiu dacă a fost
noroc sau nu, dar în timpul în care
începusem să mă zugrăvesc, la masă,
într-o discuţie (a)prinsă, eram
eu,
sufletul
şi mintea. Eu, pe post de arbitru. Ei
îşi disputau meciul lor. Sufletul spunea
că doar cuvinte, vorbe mâzgălite
erau pe trupul lui.
Mintea părea ca îmi ia apărarea. Trebuia
să-l vopsesc în fiecare an, căci avea darul
de a pleca să colinde lumea şi ea, mintea,
trebuia să alerge tot anul să-l aducă înapoi.
Din arbitru,
am devenit judecator. Mă hotărâsem
să nu-l mai vopsesc. Decojeam
strat
după
strat
acum, să ajung la pielea lui,
a gardului,
a sufletului, să-i arăt cuvintele gravate adânc
şi să nu uite. Speram să nu mai plece acum,
când soarele îşi unduia razele direct
pe pielea lui şi îi mângâia cuvintele:
TE IUBESC!
-->
Comentarii