În camera ta, toamnă, azi scârţâie podeaua.
Acoper-o cu pledul până se-aşterne neaua.
Pereţii-au absorbit din râu cerc de culoare,
Iar de plafon atârnă un ciob din Sfântul Soare.
Stă neatins pe masă coşul de roade burduşit.
Doar patul, aşezat la asfinţit, se-arată răvăşit.
Sub cuvertura albastră cu stele imprimată
Se odihneşte luna, covrig, pe partea dreaptă.
Pe noptiere, lângă felinare din dovleci aprinse
Dorm carţi cu vise; la pagina speranţei stau deschise.
În odăiţa ta, bătrână doamnă, m-aş fi droit captivă,
Dar lutului menită-s, iar cerului, sunt fiica adoptivă.
De-o mână nevăzută larg o uşă se deschide.
Ferestrei dau să-i tremure perdelele livide;
Se umple încăperea de fluturi, roiuri de albine
Şi toată agoniseală dintr-o vară leapădă pe mine.
De-aş fi rămas tot crudă, de timp nemăsurată
În odăiţa ta pe-un raft, ca o sculptură-n piatră,
De fir mărunt de praf aş fi avut doar parte;
Ce nefiresc ar fi durut lăuntrul de grea eternitate!
Tu simţi în mine un intrus? Mă sperii. Eu nu fug.
Podeaua pardosită cu frunze ruginite ca un rug
Încinge, să dea în clocot dedesubt; un vânt asmute,
O lespede desprinde şi cheamă iernile să mă sărute.
În camera ta, toamnă, sub adieri de vânt
Cu palme ostenite azi sap adânc mormânt.
Pe lângă rădăcini, deschisă-n spovedanii,
Speranţe, dor şi vise îngrop, iar lângă ele, anii.
Veronica Şerban
(octombrie 2017)
( foto: sursa internet)
-->
Comentarii