Visele se risipesc în nimicnicia timpului
iluzii inundă veşnicia tăcerii
noaptea înalţă ziduri de umbre albastre
cuibărind în goliciunea sufletului
clipa durerii
pe coamele încinse ale stelelor căzătoare
sincope de amintiri devin cenuşă
luna arde, luminând cărări haotice paşilor
păstrează ritmul timpului grăbit
păsări de noapte
îngână muzica prezentului
capitulând în faţa furtunii
care schimbă textura arcului ceresc
purtând pe aripile întinse
stropi expiraţi
din ramura ruptă a destinului
rămân în imperiul nopţii
ascult dialogul gândurilor
în întunericul mult prea negru
caut adâncul fără sfarşit
al cuvântului nerostit
scârţie asemeni copacului
înaintea prăbuşirii.
-->
Comentarii
multumesc mult Ioan Munteanu...
multam cu inima...
Foarte frumos poemul tau!
Frumos!
Frumos!