În leagănul timpului

E adevărul dus să se însoare

 

E adevărul dus să se însoare

Cu fata lui minciună cel pârât

El vrea din rădăcină să măsoare

Slovele false cu miros urât.

 

Și merge el pe căile dreptății

Înspre apus sau înspre răsărit

Ca să deschidă porțile cetății

Acelor fete care l-au mințit.

 

Dă mâna cu o lună jumătate

Dusă în inimile munților

Să lase dorurile răsturnate

În agonia crudă-a minților.

 

Mai merge el ce merge și se-oprește

La porțile lui Verde Supărat,

Dar iată că, durerea lui sporește

Și de durere, omul a plecat.

 

În cale întâlnește o fătucă

Cu plete aurii și dulce grai

Și-atunci minciuna-i pare o nălucă

Și fata asta Soarele din Rai.

 

O prinde cu iubire de mânuță

Și adevărul i-l grăiește trist

Pe umeri îi așează o hăinuță

Și-o-ntreabă: Eu, de ce exist?

★
★
★
★
★
Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Mai Mult…
-->