E adevărul dus să se însoare
E adevărul dus să se însoare
Cu fata lui minciună cel pârât
El vrea din rădăcină să măsoare
Slovele false cu miros urât.
Și merge el pe căile dreptății
Înspre apus sau înspre răsărit
Ca să deschidă porțile cetății
Acelor fete care l-au mințit.
Dă mâna cu o lună jumătate
Dusă în inimile munților
Să lase dorurile răsturnate
În agonia crudă-a minților.
Mai merge el ce merge și se-oprește
La porțile lui Verde Supărat,
Dar iată că, durerea lui sporește
Și de durere, omul a plecat.
În cale întâlnește o fătucă
Cu plete aurii și dulce grai
Și-atunci minciuna-i pare o nălucă
Și fata asta Soarele din Rai.
O prinde cu iubire de mânuță
Și adevărul i-l grăiește trist
Pe umeri îi așează o hăinuță
Și-o-ntreabă: Eu, de ce exist?

Comentarii