Când noaptea şi-a tăiat venele curgea întunericul,
îi intra sub piele lumina de gheaţă sticloasă
ca o fereastră între pereţii scorojiţi
sub care Dumnezeu ascultă glasul femeii
cu urechea lipită de zid.
În locul acela
aripi de metal s-au prins de coloane
noi am trecut unul prin altul până la moarte.
La ultima suflare
cu un ţipăt a zburat o pasăre de noapte,
a dat ocol casei şi în final
şi-a luat corpul şi l-a curăţit în râu.
Pietrele se minunau
cum se transformă în abur şi dispare.

Comentarii
Gânduri bune,Lenuş.
Citit cu drag acest poem ...Felicitări!