Când noaptea neagră
încet coboară
în somnul care nu e somn
aprinde flăcările oarbe
ce tulbură şi vânt, şi om
răcoarea lunii mă-nfioară
fumegăind în cald abis
visele ce se prăvale
în taina care
le-a ucis
noian de stele mă îmbată
cu mii de şoapte fără noimă
pe cer, în vechile amintiri
ce strălucit-au
altădată
în sfâşieri de triste asfinţiri
pe căile pierdute, marilor iubiri
visul tremură-n oglinzile sortirii
plutind pe vălul negru
al nopţii şi-al iubirii
voi căuta din nou
aleea plină de lumină
drumul vieţii fără-ntors
focul arde, e fiebinte
pe cerul care nu se sparge
făcând din ochii plini de teamă
puternice catarge
îmi voi păstra cuvântul
în versul scris
născut în pietrele uitării
în el voi regăsi puterea
pentru a împlini
rostul cântului de îngeri
în tăcerea-n nemişcare
încuiată
în cochilie de rapana
de furtună, rămasă uitată
pe nisipul speranţei
mângâiată
de valul mării
...destin rătăcitor.
-->
Comentarii
multam Lenus...toate gandurile bune...
Citit cu drag acest poem minunat...Felicitări!