Tranziția e incertă. Nu eram decât o beznă de nepătruns, acum sunt doar un abur volatil apoi… Încet, încet, precum o cortină de catifea care se ridică la începutul spectacolului, conștiința de sine mă auto determină. Acum știu că sunt eu, dar atât. Probabil că nu știu să vreau mai mult și sunt mulțumit chiar și cu atât. Aștept, deci intrinsec timpul pornește, sau repornește, și aici mă descopăr pe un alt palier căci, mai întâi tulburat, în ceață, apoi din ce în ce mai clar o imagine se înfiripă. Privesc la un ceas. Secundarul, ca o limbă neagră, are o mică ezitare înainte de a-și părăsi timpul pierdut dar, odată împăcat cu gândul, face un salt spectaculos până în dreptul următoarei liniuțe și-apoi așteaptă un nou imbold. Cu fiecare salt în viitor pe care-l face acul secundarului sufletul meu se coagulează într-un trup omenesc care stă pe o bancă, într-o gară.
Mă examinez fără a fi curios, doar ca pe o constatare: un bărbat trecut de cincizeci de ani, șaten, de statură puțin peste medie, cu un cap cam prea mare, cu frunte largă, sprâncene stufoase deasupra unor ochi căprui, nas turtit, de boxer, buze cărnoase răsfrânte aproape batjocoritor deasupra unei bărbii late și proeminente. Costumul din tergal, ca și pantofii cunoscuseră vremuri mai bune, iar cămașa din bumbac trăda, la guler, ieșirea din garanție.
Acum, bărbatul privește fix spre ceasul fixat pe peretele din fund al gării stând drept și cu palmele mari așezate, cuminte, pe genunchi.
În jurul lui forfota obișnuită dintr-o gară metropolitană în care zeci și zeci de trenuri vin scuipându-și pasagerii ca pe semințele furiei, sau pleacă după ce au absorbit, fără milă, totul de pe peroane.
Conștiința mea revine în privirea ce fixează secundarul. Acul tremură pregătindu-se de încă un salt și, brusc, mi-aduc aminte pentru ce sunt aici: sunt un observator. Trag manșetele uzate ale cămășii și descopăr două ceasuri, câte unul pe fiecare mână. Sunt niște ceasuri sofisticate, contrastând puternic cu îmbrăcămintea ponosită, niște ceasuri ale unui călător în timp, căci asta sunt și sunt aici pentru a înregistra un eveniment care a răsucit istoria ce va urma.
Privesc în jurul meu la agitația unor persoane anonime, iată o familie numeroasă își conduce la tren pe unul din fii, îmbujorat, aproape panicat căci este evident la prima lui escapadă de acest fel. Tatăl își strânge, bărbătește, în brațe feciorul, iar mama, grijulie, îl sărută pe obraji șoptindu-i, încă odată, indicații prețioase. O femeie trage de mână o copilă, cu un ursuleț de pluș roz strâns la piept, care se împotrivește privind în urmă spre un bărbat rămas stană de piatră la începutul peronului, iar doi bătrânei, un el și o ea, se sfădesc realizând că au greșit linia de îmbarcare, grăbindu-se, caraghios, spre unul din pasajele subterane. Ei vor fi din cei norocoși căci nimeni din cei care se agită, aici, în gară, sau în capitala de milioane de locuitori ai acestei planete, nu știu despre evenimentul major care deja s-a pus în mișcare și care va fi scânteia ce va declanșa un război pustiitor, un război care aproape a șters stirpea umană din această galaxie.
Mă foiesc pe bancă și văd cum cele două ceasuri de la mână se sincronizează cu cel al gării, cronometrând invers către o indicație barată cu roșu, semn că bombele termonucleare deja vâjâie în stratosferă orientându-și boturile negre către ținta programată.
Sunt un călător în timp și voi părăsi această damnată lume înainte de a simți arsura exploziei a mii de sori deasupra cerului ei, doar cu o zecime de secundă înainte de apocalipsă, ar trebui să fiu doar un observator imparțial, dar o neliniște mortală mă cuprinde. Ceva se va întâmpla, la ceva mai groaznic chiar decât moartea îmi va fi dat să fiu martor și mi-aduc aminte de ce a fost atacată cu predilecție această lume. Oamenii ei au reușit să smulgă timpului câteva cuante, un periscop destul de miop, de doar câteva zeci de secunde până la trei minute, dar care poate face diferența.
De odată fetița începe să țipe. E un altfel de țipăt, iar mama ei se oprește mirată în loc. Apoi tânărul care tocmai ridica cele două trepte ale vagonului are o zvâcnire brutală, se întoarce cu fața schimonosită și se repede să-și ia mama în brațe. Ochii i se răsucesc în toate părțile în neputința momentului, apoi începe și el să răcnească din tot fundul bojogilor. Mama fetiței, după momentul de stupoare, simte și ea ceva și, protector, se apleacă peste fetița plângând, într-o patetică încercare de ocrotire, iar copila scapă ursulețul de pluș. Simt o empatie și mă ridic de pe bancă aplecându-mă să iau ursulețul din pluș roz. În jurul meu toată lumea își țipă disperat conștiința faptului că va pieri și o teamă mortală se strecoară în sufletul meu.
Nu sunt nici un fel de călător în timp, iar cele două ceasuri sunt doar de butaforie. Sunt și eu la fel și voi pieri odată cu ei. Mâna mi se încleștează pe ursulețul roz, iar inima se strânge-n mine.
Acul secundarului tremură, minutarul capătă și el personalitate, iar cele trei limbi se suprapun, cu un clic, peste linia roșie.
În fața mea un orizont nemărginit. Valuri albastre se sparg de promontoriul înalt, iar eu mă regăsesc privind soarele ce se ridică din mare.
Strâng la piept ursulețul din pluș roz și plâng.
Amarnic plâng.
***
-->
Comentarii
Santa e un pic ocupat...
Interesant! Opritul timpului e o iluzie în dimensiunea noastră Eu am citit pe undeva că în alte dimensiuni timpul nu există și pe acolo mi-ar place să pot ajunge ca să pot sfida scurgerea timpului! Vor fi existând trenuri către acele dimensiuni?Felicitări, am citit cu plăcere!
Asta e... dacă un pahar cu vin deznoadă niște sinapse, topește inhibiții făcând mai ușoară așezarea în pagină a oricăror elucubrații, în cazul electronicii situația stă exact pe dos, căci dacă doar o singură diodă (dau și eu un exemplu...) ai pus-o invers nu obții o capodoperă ci doar o coașcă neagră și fumegândă. Asa că scrisul și cu electronica sunt incompatibile. Ori te ții de una, și dosești bine montajul electronic, pentru că exact atunci drăcușorul te îndeamnă la prostii, ori de alta, ascunzi cheia de la beci și pui penița-n cui !
Nu mă opresc, dar am dat în writer’s block. După ce deschid wordul, în fațza paginii goale mă blochez și-mi fug toate ideile pe care le aveam înainte în cap.
Mă mai deblochez cu câte un pahar de nohan, da acuma... n-o să umblu toată ziua beat, că mai am și treabă de făcut!!!!!!!
Mihail, nu te poți opri aici! Poveștile tale nu-s atat de scurte! Nu când ne-aibținut pe sec atâta timp! Vreau continuarea!