Ne-am dezvățat...
Ne-am dezvățat să zâmbim când buzele
obosite de timp,nu-și mai rostesc
iubirea,peste mări ce se clatină departe
în închipuirea visului,
ce ne îndeamnă.
De ce oare nu mai este toamna întreagă
și asistăm curioși la întruchipări
ca raspuns la un ecou poveste,
peste întinderea de stele,
tăcând o rugăciune ?
De ce când taci, poți spune atâtea,
de parcă ai vrea să mă dezveți
de verbul"a iubi"
în cea de a două lună a toamnei ?
Zâmbește și absorbe-mă pe buze,
să simți cât de tare mă doare depărtarea
exilul inimii mele,în linia palmei,
unde m-ai lăsat să mă furișez grăbit,
irosindu-mi ruga ,
fără altare.
Absoarbe-mă în limita inimii tale,
doar prin săruturi,
dincolo de prejudecățile
atinse de spațiu si eu
am să mă rostesc iubire !
-->
Comentarii