I
Bogat fiind, crezi că poți să cumperi fericirea?
Averi, plăceri sau bani oricât de mult acumulezi
Sunt în zadar. Mult mai de preț este iubirea
Și fericirea ce răsare dintr-un suflet pur, mă crezi?
Dorința de-a avea bogății sau mai mulți bani
Și lupta-ntortocheată și mizeră de a-i dobândi
Te obosesc. Privește în oglindă, peste ani,
Văzându-te îmbătrânit; la ce fericire te mai poți gândi?
Ești trist și cugeți la tot ce te-am întrebat,
Și cu stupoare, îmi întinzi o bancnotă
Rugându-mă să-ți spun ce-i fericirea... Ești ratat!
Mesajul mi-a fost inutil. N-ai înțeles o iotă!
Ia-ți banii înapoi. De-al tău suflet mi-e milă.
Ce-aș mai putea să-ți spun? Poate un mesaj
Către ai tăi copii: Să aibe-un suflet pur să nu le fie silă
De ei. Iar viața să o-nfrunte cu puritate și curaj.
Profesor zici? Copiii vrei să ții îndrum?
Ce-aș putea să le spun eu, mai mult ca un părinte?
N-ai timp de ei? De dragul lor, întoarce-te din drum...
Ești om și tu... nu nemuritor, ia aminte!
II
Trecând cu limuzina pe șosea, oprindu-te la semafor
Copii orfani și necăjiți vin să le sari în ajutor.
Flămânzi așteaptă un bănuț, parbrizul când ți-l spală
Dar tu îi claxonezi și îi înjuri. Ei pleacă cu sfială.
Ajungând la birou, lângă clădire, vezi
Doi cerșetori mizeri. Treci mândru, îi sfidezi.
Nepăsător și indiferent te-ntrebi: De ce?
De ce se umilesc cerșind? Și totu-n jurul tău te lasă rece.
Dintr-ale tale piscuri bogate-n împliniri,
N-ai cum să vezi lumeștile nenorociri.
Încearcă să cobori măcar pentr-o secundă;
Privește-n jurul tău! Realitatea-i crudă!
Apoi într-un târziu, când te-ai mai luminat
Urcând din nou spre înălțimi te-am întrebat:
Ești fericit sau doar te amăgești?
Încearcă, în al tău răspuns, să nu greșești...
III
Și dacă ai putea, pe jos, să străbați
O zonă aglomerată de oameni, ce constați?
Vor ei averi, palate sau mulți bani?
Nu! Sunt fericiți așa, trăind decent, mai mulți ani.
Îți cer prea mult, să vii cu mine-ntr-un orfelinat,
Nu sta pe gânduri, răspunde-mi la ce te-am întrebat.
N-ai vrea... Dar hai, să vezi de-s fericiți
Acei copii abandonați, trăind fără părinți.
Într-un azil încearcă, dacă poți, să treci.
Mai ai părinți? Sau poate acum ei sunt reci...
Văzându-te, sunt fericiți acei bătrâni,
Dar tu te-ai mulțumi să fii fericit ca ei?
Alergi spre lumea ta, abisul te așteaptă
Și crezi că fericirea-ți va bate în poartă?
Cu bani, de vrei, poți să obți o favoare,
Dar fericirea de ce nu se cumpără oare?
IV
Gândește, în timp, ce a greșit a ta făptură?
Mergi înainte, fii curat, alungă-ți a ta ură.
Nu călca pe cadavre s-ajungi în vârful obștii!
Brusc strălucirea-ți va păli în ochii noștri.
Și-atunci, deodată, te vei trezi străin
De propria-ți ființă. Va fi un chin
Să-nduri pălirea strălucirii...
Nefericit, mușca-vei gustul amar al pieirii
-->
Comentarii