Se prăvălea lumina peste cuvintele noastre scăpate
între crăpăturile pământului ars de secetă
şi lumea se lamenta cu un fel de plânset
ruginit şi el pe buzele uscate
încât nu te mai poţi aştepta la nimic bun.
Ca orice întâmpinare a naturii cu braţele încrucişate,
e prea târziu să invocăm ploaia,
altceva nu putem face
când nu ne putem rezema pe nicio pârghie,
neputinţa ne admiră
şi nu ne putem salva de propria delăsare
cu niciun efort întârziat.
Astfel am căzut în propria groapă săpată cu timpul
de nu mai putem ieşi la suprafaţă
şi de ce am ieşi?
Când piciarele s-au prins în lut
şi e mai răcoare.

Comentarii