Deși creația de față este o variațiune la poemul „Corbul” de Edgar Allan Poe și la nuvela „Micul Arhimede” de Aldous Huxley, totodată aceasta se bazează pe un fapt real.
Era duminică, pe la amiază,
Aproape de sfârșitul lui april,
Când dintre nori mă urmărea o rază
Sfioasă și cu zâmbet de copil.
Trăiam o primăvară timpurie,
Când pomii înfloreau cununi de zori,
Pământul se trezea de simfonie
Sub ochii mei senini și visători.
Un glas în cântec vine de afară:
Copilul de vreo patru anișori,
Făcându-mă să cred – a câta oară? –
Că îngerii nu sunt nemuritori...
Vreo trei mătuși îl ascultau uimite
Ca pe-un modern și dulce menestrel,
Urzind cu toate planuri încâlcite
Pentru atunci când fi-va măricel.
Din Mozart fredona cu veselie
Concertul pentru horn în Fa major;
Asupra lui plutea în ironie
Un straniu corb pe nume Nevermore...
Odaia se lărgește dintr-o dată,
Iar cântecul se scurge pe pereți,
Se face o cupolă luminată
Sub care vin din depărtări poeți.
Minunea crește, lumea se preschimbă –
Doar ochii de copil o pot privi.
Mătușile grăiesc ciudată limbă,
Neînțeleasă inimilor vii.
— Ia uite, spune Safta, reproduce
Concertul pentru horn în Fa major
Și are eleganța unui duce –
Copilul se va face dirijor!
Sub violină Faust se ascunde,
De Goethe prima oară temător.
Divinul Dante în salon pătrunde,
Purtând pe umeri corbul Nevermore.
— Va fi poet! se bucură Gherghina,
Luceferii îl vor purta spre cer,
Acolo unde, veșnică, lumina
Va întări cuvântul efemer!
O colivie goală se arată.
Spre ea privește corbul croncănind.
De-acolo iese Allan Poe deodată,
Cu umbre care ochii îi cuprind.
— Copilul are largă perspectivă,
Grăi Eufrosina mai încet.
În epoca aceasta fugitivă
Va reuși fiind un arhitect!
În colivie corbul se așază,
Părând a-și face cuibul pentru somn;
De fericire însă lăcrimează,
Mințindu-se că astăzi este om.
Copilul azvârli cu nepăsare
Arcușul, cartea, cubul în pridvor.
Privind către fereastră, spune tare:
— Eu nu vreau altceva decât să zbor!
Mătușile rămân preocupate,
Aprinse toate-n dialogul lor.
În colivie pasărea se zbate,
Cu ciocul ține ritmul Nevermore.
O mână invizibilă pe clape
Apasă un requiem amorțit.
Pe ziduri notele încep să sape
Un drum spre universul inedit.
— În viața asta scurtă și nedreaptă,
Voi învăța vreodată cum să zbor?
Răspunde Amadeus: — Niciodată!
Iar corbul ține ritmul Nevermore.
Copilul dă din mâini lângă fereastră.
Requiemul se schimbă în cuvânt:
— Aceasta este ironia noastră,
De-a nu putea fugi de pe Pământ.
Când bolta se făcu din nou albastră,
Iar Soarele zâmbi de după nori,
Copilul a căzut de la fereastră,
Căci îngerii nu sunt nemuritori…
Femei pioase leșinau de-a rândul
Văzând sicriul gol sosit în prag –
Aproape c-a încremenit și vântul
Cu trupul nepoțelului cel drag…
Groparii sapă, cioclii se închină,
Prelatul perorează plictisit.
Un clopot tânguiește în surdină,
Iar cimitirul doarme liniștit.
Pământul a primit la sân speranța,
Suspin de Mozart, înger muritor.
O va visa poate pe Baba-Cloanța,
Va fi printre luceferi zburător.
Dar nu mai sunt decât o amintire
Concertul pentru horn în Fa major,
O primăvară fără strălucire,
Flămândul cioclu, corbul Nevermore.
Trecură ani. Mătușile pioase
Sub candelă așază un portret.
Nepotul lor de douăzeci și șase
De ani, azi ar fi fost un arhitect.
Poate poet, cum își dorea Gherghina,
Sau poate elegantul dirijor.
Sub ochi li se cutremură lumina
Și-o vorbă neînțeleasă: Nevermore!
Cutremurate de o presimțire,
Femeile se-nchină pe covor,
Grăind cuvinte pentru pomenire –
Portretul le privește sfidător.
Pianul, partiturile, vioara
În urmă cu o vreme-au licitat,
Dar sărăcia tot își prinse ghiara
De visul lor odată spulberat.
La ușă se arată un sinistru
Gângav și chel, ca o tenebră-n vânt,
Trimis de către-al Cultelor ministru
Ca să perceapă taxa pe mormânt.
Dar ele nu au nici de pomenire
Un ban să dea, căci Statul le-a luat
Orice venit. Și doar o amintire
Le-mpovărează traiul maculat.
Oricâte raze luminează cerul,
Oricât s-ar îmbrăca Pământu-n flori,
De-atunci aud în jurul meu refrenul
Că îngerii nu sunt nemuritori…
28 aprilie 2013
-->
Comentarii
Felicitări! Respect! Cadou:
seria filmelor Corbul m-a fascinat. Şi deşi finalul e că îngerii nu sunt nemuritori, eu simt că faţă de noi, simpli oameni, ei sunt nemuritori...
Paule, tu ști deja cât iubesc eu POEZIA ta! Un zbor subtil prin nevăzute ape creatoare! Îmbrățișări!
Felicitări!
Extraordinară poezie! Am recitit-o cu aceeași plăcere ca atunci când am citit-o prima dată pe un alt site! A fost prima poezie de a ta pe care am citit-o, și care m-a cucerit total! Respect!