Nu îngerul e chip de nevăzut,
Ci ochiul mi-i în pânză de albeaţă...
Şi-orbecăi mânuit, ca o paiaţă,
De-un păpuşar cu braţ de lut.
Şi nu în Cer e îngerul menit
Să-mi umple golul de fântână,
Săpat adânc în inima-mi nebună,
Ori să-mi trezească ochiul adormit.
Tot darul Cerului, de-l vrei, e jos
Şi are chip de prunc neprihănit,
Ori de fecioară-n trup desăvârşit;
Doar inimă să ai, şi ochiul de folos.
O, ce târziu se risipeşte ceaţa
În orizontul care mă închingă!
Abia acum lumina vine să m-atingă –
Şi-n seara mea, mijeşte... dimineaţa.
-->
Comentarii
Incântat de atentie, Aurelia!
Multumesc, Dle Petru Plătică!
Minunate versuri!