Daniel CORBU.
VALENTINA BECART SAU JURNALUL
DESĂVÂRȘIRII INTERIOARE
*
*
O poetă de înaltă sensibilitate și profundă vibrație este Valentina Becart, trăitoare în Pașcani, orașul unde se năștea cândva unul dintre marii voievozi ai literaturii, Mihail Sadoveanu. Ceea ce impresionează în poemele sale, de la debut (volumul Fata sihastră, 2005) pînă astăzi, este extazul neoromantic în fața lucrurilor lumii, în fața sentimentelor ființiale, a devenirii, dar și a nevăzutelor fire, care duc mereu spre un diafan ceva-altceva. Pentru că spre deosebire de rostogolitorii de cuvinte, descriptori modești ai cotidianului, Valentina Becart reușește deseori să transceadă în metafizic, adică la rădăcina poeziei. Temele sunt cele mari: Naștere, Iubire, Singurătate, Moarte.
Poeta seamănă cu acei temerari căutători de aur a căror răbdare nu se dezminte. Ea știe că adevărul ființei este un processus infinitum care scoate ființa din starea de disimulare și explodează în lumină, lumina proprie, firesc divinatorie. Ea spune: ,,Câtă șovăială în această silabisire/ și câtă teamă!” Pentru poeta care caută ,,o treaptă relativă spre infinitul impalpabil”, ,,sîmburele adevărului/ este mai amar/ decît cireșele din grădina copilăriei”, gloria e ,,uitată pe treptele templului”, iar vremea stă ,,atârnată în sulițe străvechi”.
*
Multe din poemele cărții pe care-o avem în față, Jumătate umbră, jumătate cuvînt, sunt autodefiniri ale artistului. Spune poeta: ,,Sunt freamătul acestei clipe”, ,,sunt născătoarea acestui scîncet”. Sau: ,,Eu sunt amintirea din cel mai sfânt blestem”. Și: ,,în fiecare zbatere de pleoapă/ e-o blândă renunțare”. În poezia Valentinei Becart ,,plouă cu descîntec”, ,,iarba se-nclină tăcerii”, ,,orizonturile-și pun cămașă-nflorată”, iar blestemele seamănă cu ,,o dimineață spartă-n bucăți”.
*
Cititorul avizat va remarca fina țesătură a poemului, chiar și atunci cînd tema e una a revoltei față de realul agresiv sau fortuna labilis, unde-și face prezența timpul devastator al ființei. Iată câteva exemplificări în acest sens: ,,Oprește destrămarea/ și lasă-mă să-mi ascult înserările,/ cu chemările lor languroase,/ în locuri în care se vinde pământul/ și cerul/ la un preț de ocară.”(Oprește destrămarea); ,,Nu mai poate exista un alt început/ să urlăm ca lupii/ și-apoi să ne-ascundem/ în scorburi,/ departe, în trecut.” (Și-alergau, alergau); ,,Cum să poți locui într-o Singurătate din care/ sunt izgoniți/ zeii și legendele?”
Într-o lume a simulacrului generalizat, a pierderii identității, a unui canibalism ce-ți populează agresiv preajma, Valentina Becart își construiește, poem cu poem, o lume paralelă, un fel de Eden personal al visării, iubirii, al fiorului divinatoriu.
*
Daniel CORBU/ februarie 2018
Comentarii
Draga AureliaAlbatros,
Multumesc.
Frumoase gânduri,
Valentina