Acasă
Bătrâna ţărancă rămâne undeva într-o staţie pierdută în obscurul şi răcoarea dimineţii, fără ca doctorul să-i mai dea ajutor. Aţipise şi femeia s-a descurcat singură. Abia la capăt de linie, gălăgia mulţimii ce părăseşte trenul îl aduce în stare de veghe, dar nu totală, mai degrabă într-un fel de transă cauzată, probabil, de oboseală.
Fără să ştie când, străbate drumul, de altfel binecunoscut şi se pomeneşte în faţa casei în care a crescut alături de tatăl său. Cu cheia de sub preş descuie aceeaşi broscă ţigănească indestructibilă, motiv pentru care nu s-a învrednicit nimeni să o schimbe. Camera uriaşă din copilărie, pe care tatăl a compartimentat-o cu pereţi din cărămidă adunată de prin demolări, este acum lipsită de viaţă. Nici şoareci nu mai sunt. În rest, lucrurile sunt neschimbate. Aceiaşi mobilă făcută de tatăl său după modele învăţate la puşcărie şi aceiaşi fotografie a mamei mireasă, pe care amândoi o priveau din pat înainte de-a adormi.
- Dumneavoastră sunteţi, domnule doctor? Am auzit mişcare şi nevastă-mea a zis.să vin să văd.
- Cine altcineva putea să fie, nea Toader? Doar ştii că nu mai avem pe nimeni!
- Ziceam şi eu aşa...
- Unde-i tata?
- La capelă. După ce l-au luat, nevastă-mea a aranjat puţin pe-aici.
- Cine să-l ia?
- Ce-i de la pompe... Ştiţi, domn’ doctor...
- Nu-mi mai spune aşa şi nu mă tot domni, doar mă cunoşti de mic!
Nea Toader respiră adânc şi reia:
- Vreau să spun că simţea umbra morţii dând târcoale şi a contractat din timp toată ceremonia înmormântării. Bietul, închisoarea la procopsit cu TBC şi l-a şubrezit. Putea să mai trăiască, doar era mai tânăr ca mine.
- Nu mi-a spus niciodată că ar fi bolnav!
- Ţi-e nu, dar la fabrică, ştii bine că toţi de pe-aici lucram la fabrică, îmi amintesc cum se văita de oase şi de greutate în respirat.
Cristea se aşează pe marginea patului şi tace.
- Ei, băiete! Niciodată nu ştim ce-i în sufletul omului, dar ne tot dăm cu părerea, toţi!
- Şi eu ce mă fac? întreabă Cristea dezorientat.
- Ştiu eu? Mergi înainte. Deocamdată mergem la capelă să-l conducem spre cele veşnice.
*
Angajaţii firmei de pompe funebre îşi cunosc bine meseria şi interesul. La fel şi preotul. Ritualul de înmormântare se desfăsoară simplu şi repede. În mai puţin de-o oră, Cristea e iarăşi pe marginea patului din casa tinereţii lui, cu nea Toader alături. Încă nu e lămurit dacă ce i se întâmplă este real sau asistă la evenimente străine lui.
- Ce vrei să faci cu lucrurile din casă? îl întreabă nea Toader. La primărie am să duc eu cheia şi-l scad de la chirie.
Cristea se ridică şi ia din perete fotografia mamei.
- Eu am nevoie numai de asta! zice arătându-i portretul. Tata ştiu că nu are poze, în afară de cea de pe buletin, nu i-a plăcut niciodată şă-şi facă. Nu ştiu de ce!
- Şi lucrurile?
- Nu ştiu! Dă-le mata de pomană
*
După încă o noapte de nesomn,. Cristea, prăbuşit în vechiul său fotoliu, priveşte portretul mamei aşezat alături de pundula ce-i aminteşte mereu de un ochi iscoditor, acum închis. Portretul mamei domină încăperea.
- Îmbătrânesc! îşi rezumă el gândurile înainte să adoarmă.
*
De undeva de sus, cineva întreabă:
- Dar cu bătrânul Cristea ce-ai avut?
Umbra Albă:
- Nimic! Era pe listă. Şi-apoi... echilibrul...
*
-->
Comentarii
Frumos APRECIERE!