Confidenţe
Pe la amiază, Cristea se trezeşte rupt de foame. Deschide frigiderul. O conservă de peşte tronează solitară pe unul din rafturi. Strâmbă din nas şi trece în baie pentru a scăpa de mirosul de tren şi de transpiraţie stătută. Din oglindă îl priveşte o faţă de boschetar încercănat şi cu barba corespunzătoare, asemeni celui întâlnit în gară. Răscoleşte prin cutii şi cutiuţe în căutarea unei lame noi care, evident, nu există. Alege la întâmplare una din cele vechi şi se măcelăreşte cu mult elan.
„Până la urmă, cine şi ce treabă ar avea cu faţa mea?” se consolează el.
Proaspăt împachetat stă în mijlocul camerei şi se întreabă pentru ce s-a pregătit. Chiorăitul maţelor îi aminteşte că trebuie să mănânce. Şi-ar putea amăgi repede animalul din burtă la un restaurant, doar că astfel de soluţie nu face parte din obiceiurile lui.
- E timpul să fac aprovizionarea, îşi zice el pornind spre uşă.
Maşina lui, la fel de bătrână ca şi pomii din marginea trotuarului unde este adăpostită, îl aşteaptă cu o roată dezumflată şi câteva pete desenate pe capotă de vrăbiile cuibăite deasupra.
- I-a trecut vremea, n-o mai face bine nici un doctor! îl încurajează în glumă un vecin ce tocmai se pregătea să urce în maşina de-alături.
- Aşa ziceţi?
- Aşa ar trebui să fac şi eu, că nici a mea nu mai respiră ca-n tinereţe.
- Am notat, vecine! îl asigură Cristea şi porneşte pe jos către market.
Rătăcind printre rafturi şi mărfuri, îşi dă seama că nu ştie ce să-şi cumpere. Singurele alimente care nu necesită preparare sunt tot conservele şi mezelurile. Ar mai fi nişte chiftele sau şniţele gata făcute, dar şi astea trebuiesc încălzite, iar el nu are nici chef nici timp.
- Îmi trebuie o nevastă! se pomeneşte el glăsuind cu voce tare.
- Chiar aşa, domnule doctor! se aude o voce cunoscută în spatele lui. Cât o să vă mai chinuiţi singur şi, mai ales, merită?
Cristea se întoarce.
- Marta?
- Nu aţi pus nimic în coş.
- Mă gândeam să merg la un restaurant...
- Restaurantul e o soluţie de avarie.
- Păi... eu sunt într-o astfel de situaţie.
- O rezolvăm îndată. Duceţi căruciorul înapoi şi veniţi după mine.
- La urma urmei, de ce n-aş încerca şi alte variante. Ia să vedem de ce eşti în stare!
În câteva minute cumpărăturile sunt gata.
- Şi-acum? întreabă el stând cu sacoşele în mâini în faţa magazinului.
- Acum? Acasă!
- Păi, eu nu am nevoie de toate astea, nu ştiu...
- Ştiu eu! Haideţi!
Marta o ia înainte fără a-i da timp de gândire.
„Ce naiba face fata asta?” se întreabă el, făcând o strâmbătură. Mai zăboveşte o clipă privindu-i din spate silueta zveltă, apoi dă din umeri şi porneşte în urma ei. Curând ajung în faţa uşii lui Cristea.
- Ştiai unde stau? se miră el.
- Toţi ştim.
- Care toţi?
- Cei din grupa noastră. Nu e normal să ştim pe mâna cui ne dăm? E adevărat, a fost cam greu să aflăm.
- Eu nu sunt profesorul vostru, eu sunt un practician. M-aţi urmărit?
- Nu tocmai, dar se poate spune şi aşa. Nea Ilie v-a căutat, a venit cu nişte plocoane la spital şi a insistat să vă afle adresa. A fost şi aici şi nu v-a găsit. Până la urmă a aflat de la asistentă că sunteţi plecat la o înmormântare.
Cristea cască ochii.
- Nu ştiam că sunt o persoană atât de importantă.
- Pentru unii sunteţi! Ar trebui să ştiţi asta.
- Ba nu ştiu nimic! Dar mai vedem noi... Intră! mai zice el, deschizând uşa. Iaca, am şi musafiri!
Marta intră păşind uşor să nu deranjeze ceva, dar cu ochii iscodind peste tot. Se opreşte surprinsă în faţa portretului de lângă pendulă. Doctorul iese din bucătărie şi se opreşte şi el în mijlocul camerei, privind când la Marta, când la tablou. Simte că-i trec fiori prin tot corpul, inima îi zvâcneşte şi în ochi îi apar urme de lacrimi. Reuşeşte totuşi să bâiguie:
- Parcă aţi fi surori! Mereu mi s-a părut ceva cunoscut la tine.
- Ce pot să spun? Mă uit la tablou şi mi se pare că cineva se distrează cu mintea mea.
- Linişteşte-te! Sigur nu se joacă nimeni cu mintea ta şi sigur e o pură coincidenţă, e adevărat, cam stranie.
*
Umbra Albă:
- Doamne, aici e numai lucrarea ta! Eu n-am niciun amestec.
*
Încă sub impresia neaşteptatei descoperiri, cei doi se reped în bucătărie cu acelaşi gând. Marta înşiră cumpărăturile pe masă şi alege dintre ele sticla de vin.
- Pahare, nu ştiu de unde să le iau.
Două pahare apar urgent pe masă.
- Ştiu ce vrei să faci, Marta!
- Da? Atunci sarcina mea va fi mult mai uşoară.
- Eşti o fată drăguţă, deşteaptă şi, mai ales, tânără, iar eu sunt...
- Am să fac un rasol de peşte, ca să vezi că n-am crescut pe malul Dunării degeaba.
Decizia fiind luată, Marta îl expediază din bucătărie şi închide uşa pentru a nu răspândi mirosul peste tot.
Cristea goleşte paharul cu vin, apucă sticla şi trece în camera cu pendulă. Îşi pune încă un pahar cu vin pe care îl goleşte, apoi îşi prinde capul între mâini şi priveşte paharul gol din faţă, situaţie care-i aminteşte iarăşi de boschetarul din gară.
„Oare chiar am nevoie de ajutor? Aşa de nevolnic apar eu în faţa lumii?”
Se duce în baie şi se priveşte din nou în oglindă. În uşa băii apare Marta:
- Am pus peştele la cuptor. Ce vezi în oglindă Puiu?
- Văd o faţă tristă.
- Eu văd un bărbat bine.
- Oglinda nu minte, Marta.
- Nici pe mine nu mă minte. Eşti un bărbat ca lumea, numai că n-a avut cine te îndruma.
- Dacă mă vedeai acum câteva ore, aveai altă părere. Cum faci de apari mereu în spatele meu?
- Poate că sunt îngerul tău păzitor.
- Trebuie să cred asta?
- E bine să crezi în ceva. Ai o cameră încuiată. Ascunzi cumva vreun schelet acolo?
- E camera mea de studiu şi e totală dezordine acolo. Asistenta mea obişnuieşte să-mi aducă bunătăţi din când în când, mai ales de sărbători şi-atunci o apucă zelul de a face ordine peste tot.
- Frumos din partea ei.
- Când e vorba de acea cameră nu e frumos deloc. Dezordinea e controlată, oricând am nevoie de ceva, ştiu de unde să iau. Oricine îşi bagă nasul, mă încurcă total.
- E bine de ştiut. Şi chiar n-ai avut nici o relaţie?
Am avut în tinereţe. O colegă de facultate se ţinea scai de mine şi eu nimic, habar n-aveam care-i treaba cu femeile, ca şi-acum de altfel. Tata era şi el un afon în domeniu, aşa că am terminat facultatea şi ne-am despărţit. Mai apoi, în stagiatură, s-a lipit de mine una, frumoasă tare...
- Vai de mine! Frumoasă tare, tare? Numai atât? Fără picioare lungi şi buze moi...
- Tu ce faci acuma?
- Vroiam mai mult. Bărbaţii sunt destul de abili când e vorba să se laude.
- Nu mă laud deloc, a fost o fată frumoasă şi gata! Şi tu eşti o fată frumoasă. Mai mult de atât n-am ce să spun.
- Am înţeles! Şi?
- Şi, ca să fiu scurt, fata vroia să exist numai pentru ea, se vroia purtată şi eu nu eram omul. În vremea aceea aveam alte preocupări, trebuia să ştiu de ce a murit mama şi de ce a fost închis tata...
- Şi-acuma ştii?
- Nu, nu am aflat nimic, absolut nimic! În schimb, frumoasa mea m-a părăsit.
Cristea tace. Şi Marta tace, dar îl priveşte într-un anumit fel. Simţindu-i privirea, el schimbă subiectul.
- Ce să mai spun, Marta? Între noi sunt 20 de ani diferenţă. Cum crezi că putem convieţui? Într-o zi ai să întâlneşti şi tu un frumos care să te farmece, iar eu n-o să mai contez.
- Pentru mine ai să contezi întotdeauna.
- Bine, bine! Să te aud acum pe tine.
- Cu mine e a fost simplu. Cât eram tânără fugeau băieţii de mine, acum fug bărbaţii. Probabil din cauza bolii mele.
- Ba nu. Din cauză că eşti frumoasă şi... E bun peştele tău. Cum l-ai făcut.
- Păi, e o reţetă tradiţională. Am spălat peştele bine, am tăiat legumele şi l-am pus la cuptor...
Amândoi pufnesc în râs.
-->
Comentarii