Timpul îmi întoarce paşii, mereu, din cărare.
Nu mă lasă singur,
pe bancă, la tine, tată,
nicicum.
Îşi troieneşte zăpada aşternută pe drum şi fluieră din frunzele toamnei mele.
Se adună paseri şi cântă şi Sufletul e deja aici. Ne aşteaptă să ne ascultăm
tăcerile nevorbite de dor.
Şi nici frigul nu stă degeaba.
S-a pus mănuşi în mâinile noastre,
îmbrăţişate
şi
priveşte zarea
din ochii căzuţi pe obraji în picuri
şi
ard aducerile aminte. Sunt clipele de noi. Ciripeşte pădurea. Auzi?
17.02.2015, ora 15,34’
-->
Comentarii
multumesc din suflet voua tuturor, o seara/noapte binecuvantata, Marius
As spune mai degraba ca poetul discuta cu eternul, cu tatal, dat tatal Creator, migrand prin sentimente pure ca albul zapezii spre geneza si totodata spre absolut. Un poem original, incarcat de lumina si... aduceri aminte.