Dacă aş putea
m-aş aşeza la poarta porţilor
senină aşteptare
frica
nevazutul mister
să nu mă afle
între credinţă şi întrebare
povara chemări
s-o port sorbind
din condeiul luminii
torna torna strigă cerul
la vremea când doar secunda
îmi va rămâne vie încă
urmă în plânsul fricii
celor rămaşi
din câte mai sunt
cândva am să mă aflu nume
purtat în vrerea altuia
sau poate în fumul ierbii arse
de mâinile celor neştiuţi
din ce parte o să vină
cuvântul nopţii uitare
vaietul când sufletul
îşi leapădă învechita haina
să crească din oase doruri
podoabă nevăzută sub tălpile
altui timp
-->
Comentarii
Frumos!
E o placere sa te citesc, Agafia!
Multumesc pentru popas si aprecieri.
Frumos poem. Între credinţă şi-aşteptare, e negreşit, mereu, o zare... e lumea plină de iluzii, e lumea plină de mister... e lumea-n care fac confuzii, zadarnic plâng, zadarnic cer.