Nu mai sunt cel pe care-l caut înlăuntru,
în mine sălăşluieşte femeia cu părul de vânt,
cu ochii dezghioacă zăpezile de miez
şi nu se plânge când se uită pe sine
la tâmplele copacului ce-mi ţine umbra pe loc.
Priveşte cum noaptea se ţine de încheieturi,
trece prin întunericul încărunţit devreme
asemenea pietrelor grăbite pe drumuri,
de pleoapele mă dor de însingurare
şi fruntea-i umezită de brume reci.
Între mine şi cel dinafara mea
se creează o punte pe care trec zilele,
uneori înroşite cu sângele sărbătorilor
dar, de cele mai multe ori anoste,
îngropate-n anotimpuri de praf.
În ele mă-ncearcă un fel de moarte treptată
până sare calul şi chiar se întâmplă
-->
Comentarii