Când deşir din firul vieţii, din acel ce-a mai rămas
Vreau s- ajung doar la lumină, să continui al meu drum,
Pe mosorul cu-amintire, firu-i putred, chiar bâvaş,
Lacrima, din plânsul sorţii, să îngheţe-n vechiul scrum,
Anii aleargă, nu în pantă, cu iuţeală se prăvale,
Uită vremi de altădată, demolând vise reale.
Noaptea neagră e mai lungă, dară, luminări de aur
Îmi destramă visul negru, care a uitat să cânte
Pe cărările ursitei ce-s cioplite-n crengi de laur,
Rezideşte versul care va rămane-n slove sfinte,
Lasă-n urmă negrul nopţii, încetează a mai plânge,
Ridicând braţe a rugă, far’a vrea a le mai frânge.
Sub cupola grea de sfinţi înfloresc iar albe frezii
Pe a lumii lacuri limpezi, albe lebede încântă
Aştrii ard în galaxii, ţes balade de iluzii,
Luna-n broderii de aur şi lumină tot descântă,
Din nimic face pocaluri de iubiri, nectar de doruri,
Din osândă şi povară, aripi albe pentru zboruri.
Cată-n labirintul vieţii cartea gândului proscris
Şi din teancul amintirii scoate dorul, cel păstrat,
Ocolind oricare umbră, care-ntunecă ce-i scris,
Tot ce-i trist şi care doare în mesajul cel frustrat
Şi presară, doar, culoare şi parfumuri de la flori,
Zidind clipe-nfloritoare, peste-a dimineţii zori.
Firul vreau să nu se rupă, drum nu-mi fie limitat,
La lumină şi visare, vreau să am de-a pururi dreptul,
Printre nimburi de uitare să fiu râul lin, curat
Tot primesc prin acceptare şi să-i înţeleg conceptul
Prin acorduri de carmină… las trecutul cu noroc
Şi sugrum în tonuri negre, tot ce nu a ars în foc.
-->
Comentarii