în fine!, te-ai plictisit de mine, iubite!
eu văd că simţi prea multe locuri pietruite
şi te jenează sub tălpile pantofilor,
neştiind să te-ascunzi în spatele vorbelor.
îmi spui că nu simţi pietricele sub picioare
dar văd cum îţi tresar genunchii pe cărare,
faţa ta-i mimica minciunilor frumoase,
înfrumuseţând toate clipele rămase.
demult, când vorbeai, îmi mângâiai timpanele,
adevărul ţi-l pecetluiai cu buzele,
când mă-mbrăţişai, cordul mi-era ceasornicul
după care-mi urmăream viaţa şi norocul.
dar timpul e o noţiune dezbătută,
o invizibilă a spaţiului, pierdută
în veşnicia lumii, şi amintirile
îmi vor curăţa sufletul cu lacrimile.
aşa că nu îţi mai tărăgăna plecarea,
hai, du-te să-i dăruieşti alteia iubirea
nu te mai surmena, jucând această scenă
te rog, mergi înainte, fără nicio jenă!
Mihaela Moşneanu
-->
Comentarii
Un mare punct pus pe "I"...
Minunat!
Cu bucuria recitirii,
Aurora
Recitit cu drag!
Recitit cu mult drag.