Nu mă dezic de limba cuvintelor

Sânii tăi pipăiţi cu degetele nopţii
se îmbracă-n mătasea aşteptării
ca un copac în aburul răcoros,
ce se ridică din apele lacului.

Prin aerul parfumat al dorinţei
mi se plimbă drumurile sub paşi,
păsări de moarte îmi fură iubirea
în care se întrupează destinul.

Timpul se topeşte pe furiş în trăiri,
mă îndulcesc în miezul vâscos al mierii
şi ridic cu braţele speranţei
zmeul copilăriei într-o altă vârstă.

Gândurile urcă pe treptele devenirii
rezemate de timpul aproape lichefiat,
şi se purifică în durerea realităţii
sfinţită-n desăvârşirea cerească.

N-am puterea să închei întreg ciclul,
nu mă dezic de limba cuvintelor
în care niciodată n-am iubit
surparea-n deşertăciune a omului.

Nimeni nu suflă-n urechea vântului,
nu plânge la ţărmuri imaginare,
mai degrabă îşi ridică ochii spre cer
şi urcă pe scări de nori, liniştea.

★
★
★
★
★
Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

-->