Nu moare cel
cu pieptul deschis înspre vânt,
din al cărui pumn încleştat
ţâşneşte o lance,
cel pentru care va exista oricând
măcar o moară de vânt
cu 1000 de capete
nu moare, acesta
îşi strânge tâmplele în palme
până le face izvor
pentru el,
piatra înfloreşte,
copacul şi pasărea
cântă la fel,
planetele
sunt fructe comestibile,
“frumoase la vedere
şi bune la gust”
anotimpurile, sunt
cărări prin copilăria culorilor
marea,
poate fi purtată cu evlavie
în căuşul palmelor
să ude deşertul
nu moare, acesta!
se mai clatină câteodată
când cade o stea,
i se mai rupe şi lancea,
dar are armă călcâiul
acoperit cu frunză
şi rămâne-n picioare
căci undeva, mereu,
există o moară.

Comentarii
Multumesc, Theodora!
Multumesc, Ioan!
Multumesc, Lenus!
Frumos !!!..Anca..
Felicitări!