Prima învățătoare a plecat puțin în ceruri;
Predă lucrul manual, bunele maniere, îngerilor.
Ce degete neîndemânatice ai, îmi zicea,
Nici acul între ele nu vrea să stea, dar pânza…
A luat în pripă papiote colorate din viață,
Iglița*, sucitura* de lână și-acum îi învață
Pe alți aiuriți, cum ca mine cu capul în stele,
Să înșire, doi câte doi luceferii pe andrele,
Să-mpăturească norii, să nu mai stea vraf,
Să șteargă sfinții la ochi de lacrimi, de praf.
Ridică frații mici pân’ la grinda din soare
Cu zâmbetul pe buze strigă: ”Tâta mare!”
De-ai crește odată mai repede, se roagă,
Să vii într-o zi să mă ajuți pe la treabă,
Căci iată, se vaită, e tot mai greu la urcuș,
Dar parcă n-am bază, tu încă te joci cu păpuși.
Te aștept să albim cămașa însângerată a Fiului
Fără lacrimi, să clătim cu apret hainele sfinte ale Tatălui.
Pe pânza cerului avem cruciulițe, flori de brodat…
Dar eu, mamă, mai am de cules din foșnet un oftat.
Veronica Șerban
-->
Comentarii
Pios omagiu învățătorilor duși în ceruri! Au contribuit la formarea noastră!
Felicitări!
Superbe versuri...Felicitări!