O ALTĂ MOARTE A CĂPRIOAREI
Într-o zi, pe la jumătatea lui iunie, plec cu noaptea în cap, pentru că trebuia să ajung tocmai în Hârtop, urmând să mă întâlnesc cu Marian, pădurarul de canton și brigadierul Bencheș Ni- colae, să-mi delimiteze suprafața de pădure și să marcăm câteva lemne uscate.
După ce trec de ultima casă, o tai drept prin fânul până la genunchi spre Cuculie. Deși aveam cizme, mă luase tremuratul, pentru că eram ud de rouă până la coapse. Pe cer nu se zărea nici urmă de nor. În plopișul de Su Dos fluierau niște mierle, iar mai sus întru-un vârf de fag uscat un cuc se striga pe nume. Pe creste, către satul Păsărei, apăreau primele raze de soare.
Ocolesc pe o potecă, pe la Fântâna lui Bobu, urc și ies într-o poieniță în Valea cu Viile. Mă opresc și ascult dacă pe drumul forestier se aude vreo mașină. Nici un sunet. La câțiva pași, sub o leasă de măceși, mișcă ceva. Un fior îmi trece prin corpul inert din călcâie până în creș- tetul capului. Părea a fi o trupină putredă, dar ce; trupina poate mișca?
Mă apropiam cu sfială, călcând ca un motan care vrea să prindă o vrabie. Soarele se ridicase peste pădure, iar o boare de vânt adia ușor. Câteva fire de iarbă câinească sunt aplecate și sub
măceși văd un cap de căprioară. Spaima a dispărut. Pun toporul jos, îngenunghez, dau iarba în care-și găsise ascunzișul la o parte și-i iau bine seama ca un vechi vânător ce sunt.
Mă simte, mișcă picioarele din spate și dă să ridice capul, dar nu poate. Îl iau în căușul pal- melor și mă uit atent în ochii ei. Auzisem că pe retină, când mor, rămâne imaginea ucigașului.
Gândeam că cineva n-a țintit bine și doar a rănit-o. Botul catifelat și umed îi tremura ușor. La coada ochilor lacrimile umeziseră genele. În obraz simțeam aerul cald refulat pe nările dilatate
Piciorul stâng din față părea un ciocâlteu de lemn uscat frânt și așezat lângă corp. Era fractu- rat.Se ținea numai în piele. Celălalt nu se vedea; era sub pântec, pentru că era întinsă pe burtă. Așa căzuse. Era pe moarte. Am întins mâna, s-o trag de sub leasă la soare. S-a încordat să se întoarcă și a mugit stins. Pe sfârcurile țâțelor se prelingeau picături de lapte. Din părul scămo- șat ieșeau aburi. Corpul era moale ca de moluscă. Lacrimile, acum, curgeau de-a binelea. Ge- mea greu. Mi-am dat seama că era lăuză de una- trei zile. Iezii erau prea mici s-o apeleze: „Hiii, hiii!”, iar ea nu putea să le răspundă. Să-i cheme nicidecum!
Am controlat-o cu atenție, să văd unde a fost lovită. Pielea nu era perforată de plumbi. De pi- ciorul drept, de sub pântec, era înfășurată o sârmă ca o coardă de țambal în nota RE.
Cu siguranță dăduse într-un laț pus de cine știe ce flămând, lacom de carne.
În cazul de față avem un alt Labiș - vânătorul. Acesta, în condițiile date, e un braconier ver- sat. Trebuie să răspundă în fața Legii, pentru că e altă circumstanță, o altă moarte a căprioarei.
Soarele se ridicase și încălzea binișor. Pe drumul forestier cobora o mașină. Era un ARO pe motorină după mersul motorului. Era mașina brigadierului Bencheș.
Lângă leasă nu trebăluisem zece-cincisprezece minute. Am luat toporelul, l-am băgat la brâu sub curea și mă grăbeam către Hârtop; locul nostru de întâlnire.
I-am găsit. Brigadierul avea marca în mână, iar pădurarul o agendă. Am făcut cu diligență cele necesare. Ne-am omenit cum se cuvine și ne-am despărțit.
La întoarcere am dat pe la leasă, să văd starea în care se mai află căprioara. N-am mai găsit-o. Se târâse la o distanță de două-trei sute de metri de o lizieră de salcâmi. Era ghemuită. Numai gâtul era întins și țeapăn; capul era într-o parte cu vârful limbii stâns între dinți, iar ochii, deși năpădiți de muște verzi-albăstrii și furnici, sclipeau în soare. Primise moartea fără să vrea, săr- mana!
M-am așezat la umbră și mă gândeam unde pot fi iezii... le-or fi foame...și deodată îmi fulge- ră prin minte ideea: Aici, în liziera de salcâmi trebuie să fie. Presupunerea mi-o indicase că- prioara. Încercase, așa muribundă cum era, să se târască în desișul de salcâmi, să-i alăpteze.
Am pătruns cu greu printre crengile dese și încurcate până aproape de un izvor, deasupra că- ruia era o vatră de nisip galben și mărunt. Am stat nemișcat cu urechile ascuțite. Nimic. Am început să imit din gât cu mâinile făcute pâlnie la gură glasul căprioarei. După o pauză de câ- teva minute repet aceeași chemare o dată, de două ori și iar fac pauză. De data asta am făcut o pauză mai mare.
Undeva, mai sus de vatra de nisip, sub un păducel bătrân, dar stufos, se aude un scâncit slab de tot. Am crezut că mi se pare, dar nu; era aievea. Am urcat într-un suflet. Minune mare! Doi iezișori ca din pluș, puțin vărgați și pătați din loc în loc cu petale de măr văratec, parcă, erau bot în bot, se ligeau unul pe altul și aveau piciorușele împreunate, ca de îmbrățișare.
I-am învelit în pulovăr și i-am dus lângă căprioară în poieniță. Cred că le-au mirosit laptele matern, că încercau să iasă din înveliș.
Cu părere de rău, am luat-o de lângă ei și am târât-o de picioarele din urmă până la un ududoi aproape. Să n-o devoreze ciorile, coțofenele, vulpile sau câinii prea repede, am băgat-o sub mal și am surpat pământ peste ea. Vântul din frunze de arbori intonează marșul funebru.
- Rămâi în Împărăția Naturii, veșnic să fii mângâiată și să ai deplină liniște, că odraslele tale au ajuns pe mâini bune, i-am zis.
Urc piscul, leg pulovărul cu cureaua, îl iau în brațe ca pe un prunc înfășat și apuc alt drum către casă.
Ce bucurie pe nepoțele, când or vedea ce le aduce tataie! Sunt sigur că de azi o vor ajuta pe mamaie să mulgă caprele.
ION I. PĂRĂIANU
-->
Comentarii
oh, am ochii in lacrimi. De ce sa sufere aceste vietati? Suferinta este o arma impotriva sufletului. Toti avem nevoie de dragste. De ce nu vrem, nu stim sa pretuim viata? de ce atata rautate in lume?! Felicitari pentru aceasta realizare! Am citit cu drag. Merita recitita! Sim plu si dezinvolt ati fost martor unei realitati dureros de amare.