%
...Oala cu ciorbă, fierbe pe aragaz. Vrea să stingă focul, pentru că fierbe aiurea! Nelu a pus oala pe foc să mănânce, cică... Crede că Nelu e afară, dar... Stupoare, groază şi stele!... Multe stele sclipesc pe cerul nopţii! Nu, nu sunt stele. Sunt artificii! Aprinse, roşii, galbene, portocalii. Pâlpâie în culori incandescent-schimbătoare. Capul, e o văpaie! Ah! Ochii! Ochii, sunt o flacără mistuitoare... Arsura se întinde spre nas, gură, dinţi, gât. Îi arde toată faţa. Artificiile jeruiesc undeva înăuntru ei... Nu ştie unde. Pe acolo prin cap... Sau în suflet? În mintea ei?! Nu se poate urni. Clipa s-a oprit. Mintea refuză realitatea! S-a fixat în faţa chiuvetei să-şi stingă văpaia din ochi... Vrea apă, apă multă, apă vie, să-i spele durerea, gândurile, amintirile. Ciorba clocotită, încă abureşte în păr, pe umeri, pe haine... Nu vede nimic, pipăie cu palme chinuite de grabă, să afle salvarea în robinetul care îi va dărui iertarea de pedeapsa focului, odată cu jetul de apă pe care-l aşteaptă ca pe-o minune. Robinet - apă - apă clocotită! Robinetul era fixat pe apă fiartă... Urlă mut. Nu iese nici un sunet... Nu mai are vlagă. Mâini înebunite de chin şi căutare, aduc vrednice, uşurarea! Apă rece. E bună, e... Un pumn în ceafă o aruncă cu capul în etajera de la baie. Periuţe şi paste de dinti, creme, spray-uri, zeci de mărunţişuri inutile, care-ţi trebuiesc doar când nu le găseşti, sar speriate în toate părţile, căutându-şi salvarea sub, în, şi pe lângă chiuvetă. Ţipă toate, cu glas de sticlă spartă şi gem uşurate când îşi află loc pe unde se nimereşte. Foarfeca e pe maşina de spălat. Din păcate, pusă ’’la vedere’’ s-o găsească cine are nevoie de ea! Se credea, că e o idee bună. N-a fost! Nelu o vede şi el. Febril, se repede să o ’’apuce’’... Să nu i-o ia altul?! Foarfeca aia era salvarea lui! Foarfeca va aduce rezolvare, tuturor nemulţumirilor sale! Cum de nu s-a gândit mai ’nainte?! Se cruceşte ce soluţie simplă a avut la îndemână TOT TIMPUL şi nu şi-a dat seama! ’’- Ce bou!!!... Dobi’oc!... Casa mo’ţilo’ mă-ti... Făăăăă! Ce f ’ci fă vacooo! Ce faci aci? Ce cauţi aci ’mpu’it-o... Nu vo’beşti? Nu v’ei să vo’beşti cu mine, nu? Las’ că-ţ’ dau eu să te satu’i... Las’ că o s’ te fac io să vo’beşti singu’ă... Siiiingu’ă făăăăăăă!!!’’ Ochii roşii, bulbucaţi cată aiurea, cu gând de o băga în sperieţi, pe cea care oricum nu-l vede... Se agaţă cu gesturi împrăştiate de capodul ei. Ţine strâns femeia lăngă el cu mâna stângă. Cu dreapta loveşte! Unde nimereşte... Foarfeca rupe carnea, sfâşâie pielea, cu docilitatea şi neştiinţa fierului, supus mâinii omului... Lasă dâre sângerii, roşii ca durerea... Ea urlă... Crede că urlă şi cere ajutor. De fapt nu-i iese nici un sunet. E blocată de frică, disperare, furie, neputinţă... E fără scăpare! Încearcă să se zmulgă din mâinile nebunului, dar cum nu vede, alunecă şi cade grămadă lângă cadă. Se loveşte la tâmplă şi necazurile ei conştiente, se sfârşesc! Stă moale, păpuşă stricată, flască, sfâşâiată, plină de sânge, ciorbă, tăiţei, leuştean şi morcovi... Dacă n-ar fi oribil, ar putea fi ilar! Nelu loveşte ca turbatul, cu picioarele, trupul inert. ’’- Nu răspunzi fă? Las’ că răspunzi tu!’’ Dă drumul la duş, iar jetul de apă rece spală mizeria grotescă de pe trupul ei. Şi leşinul. Cu puterea disperării se ridică, îl împinge pe Nelu, reuşeşte să iasă din baie şi vrea să fugă pe stradă, după ajutor. Atât poate gândi! Pe stradă va găsi ajutor... Pe stradă sunt oameni... Pe stradă... E slăbită, ameţită şi aproape oarbă. Nu ştie că faţa ei este o rană. Nu ştie că trupul ei este arat de brazde însângerate. Zăreşte prin valuri de foc şi usturime, neclar, uşa bucătăriei. Vrea disperată să iasă. Să fugă. Să scape! Nu apucă... Fiara e în spatele ei!...’’- Ce faci fă? Pleci? Un’ te ’uci???Un’ te ’uci fă?! După p...lărău’ tău? Ha! Ce c’ezi că mi-e frică dă el? Dă el fă? Dă un jeg ş-un p’ostănac!!!! Miiiieee??? Miiie fă?’’ - urlă ca apucatul - Mieeee?!!! O apucă de păr şi-o împinge de la spate, înapoi în baie... Lângă uşa băii, se află chiuveta de bucătărie, care găzduieşte: căni, farfurii, furculiţe şi... cuţite! Parcă e un blestem: unul mare, stă acolo, ispita diavolului, în calea nebunului! Ca şi foarfeca! Îl înfaşcă fericit: ’’- Ia uite! Ia uite... Făăă! Te te’min! Acu’ te te’min! Să te duci la mă-ta! Să stai la mă-ta! La măăă-taaaa! Să te ţină ea! Tu nu eşti f’meie! Tu eşti o p’ostănacă şi o împuţită şi io te taiiii! Aaacu! Scaaaaap! Tu, c’ăăăpi şi io scaaaap! HI-HI-III...La mă-taaaa!... Chiţăie dement. Ea e oarbă, năucă, speriată, disperată. Ştie că e fără scăpare în calea armei. Cuţitul intră adânc şi se zvârcoleşte în abdomen. Puţin mai sus şi străpungea ficatul. Nelu, plescăie mulţumit. ’’- Aşaaa, aşa fă! Că ţi-am zis! Acu’ să stăm de vorbă! Ce căt-ai în baie? Culmea e că acum, vorbeşte clar! Te găteai fă? Ce-căt-ai-în-baie-fă? Te găteai, ai? Să te duci să te întâlneşti cu p...lărău’? Hai să te găteşti şi-acu’! O zgâlţâie ca pe-o păpuşă stricată. Ea, cade grămadă, victimă neputincioasă. Nelu mormăie neînţeles, apoi ca şi când şi-a adus aminte de ceva, pleacă hotărât. Se duce şi-şi mai toarnă ţuică-n pahar. Mă rog, în, şi pe lîngă... Bea cu sete, plescăie, scuipă şi se prăvăleşte pe scaun: ’’-Aşaaaa, una-i gata!’’... Draga se repede cu ură, disperare! Vrea să... muşte! Simte, ştie şi vrea să salveze ea, pe mami! S-o răzbune ea, pentru toate bătăile pe care răul i le-a dat mamii, (şi ei)... ŞI EI!... Să-l înveţe minte pe răul ăsta de om! Să le apere ea pe mami Mădălina şi Mami Angi, de răul asta de Nelu. Ea ŞTIE că omul ăsta rău, le urăşte pe toate! Ea vede culoarea aia rea, de ură, care-l îmbracă... Vede URA! Iar ele, nu o au decât pe ea! Şi face, ce ştie să facă... Ce face un căţel: muşcă. Se repede cu înverşunare la piciorul omului rău şi-şi înfige colţii cu toată disperata ei dorinţă de a face ca răul să dispară... Latră şi rupe. Simte gustul sângelui şi înţelege că... face ’’ceva rău’’. Educaţia ei de fetiţă cuminte îşi spune cuvântul. Ea trebuie să apere omul, să iubească şi să asculte cu supunere necondiţionată ordinele OMULUI! Să-l asculte mereu şi să nu-i facă rău niciodată... Dă drumul piciorului speriată şi sentimente contradictorii, idei care se bat cap în cap o copleşesc! E prea mult pentru o minte de căţel! Tremură. Îl urăşte pe omul care a chinuit-o de când se ştie! Pe duşmanul ei de-o viaţă!... Aia scurtă de când există ea pe pământ... Nu înţelege, dar simte că ar vrea ca acest OM să nu existe! Acest om este PERICOLUL! Pentru ea şi cei care o iubesc... Pe care îi iubeşte... şi, pentru care este capabilă de orice. Să... muşte de exemplu! În acelaşi timp, o copleşeşte un val de... vinovăţie... Şi-a muşcat stăpânul. L-a muşcat pe... OM! Nelu profită de starea ei de prostaţie ţi-i dă un şut în gură. Apoi, în coaste... Se ridică clătinat şi ia un par, de fapt o coadă de topor... Apăruse în casă aiurea... nu mai ştia nimeni când şi cine a adus-o! Dacă tot era, voiau s-o ducă la ţară... De vreo doi ani, tot voiau! Încurca locul, ba colo, ba colo, fără rost, neservind la nimic. Acum, şi-a găsit cruntă utilitate. Nelu o pisează pe Draga, cu nenorocita de coadă de topor cu ură. Cu sete. Se simte stăpân. Loveşte. ’’- Muşti casa mo’ţilor mă-tii dă jigodie. Muşti? Îţi rup dinţii jav’ă împu’ită!’’ Şi îi rupe... ’’- Să mai muşti. Na, hai muşcă scâ’ba dracului!... Te te’min! Te te’min să scap dă tine şi dă st’ăini, că ioooooo, IOOO, fac legea-n casa asta! IO! Ai înţeles??! Nu st’ăinii... Că st’ăinii te mă’âncă... Te’min cu toţi st’ăinii tei! Ai înţeles? Draga n-are cum să înţeleagă. Să MAI înţeleagă. E leşinată. Nelu, ia cuţitul cu sângele nevestei încă neînchegat pe el şi loveşte... Loveşte pisat. Să priceapă vezi, căteaua că el e şeful! Cum am spus, Draga e deja fără cunoştinţă. Loviturile nu le mai simte... doar subconştientul, halucinează dorinţa de răzbunare... Se vrea OM! Să aibă mâini şi putere să lovească. Sau câine mare, cum a văzut ea pe stradă... Mare, mare... Să sară la gât, la vena aia în care pulsează viaţa! S-o rupă... Legea ancestrală, îi vorbeşte-n subconştientul neamorţit de leşin. Acum ŞTIE ce trebuie să facă. Acum, educaţia omului nu mai are putere asupra ei. Dictează legea vieţii! Trebuie să răpună duşmanul, altfel o răpune el pe ea!... Trebuie să apere puii... Care pui nu ştie, nu avusese niciodată căţei, dar Mădălina, mami şi mami Angii, sunt neajutorate ca şi când... Sigur! Înţelege! Ele sunt puii... Acum ştie: ea, sau el... Ea trebuie să apere puii! Visează... Prea târziu! Legea ei adevărată, legea câinească, a descoperit-o, biata Draga, prea târziu. Legea omului a învins-o!... Urlă surd, a jale şi pustiu. Urlă a înfângere... A moarte... Îşi anunţă spiritele străbunilor că vine! Se întoarce ’’acasă’’. Trecerea ei printre fiinţele ’’superioare’’, s-a sfârşit. E împăcată... E bine... Amintiri înceţoşate din această trecere, vin spre ea! Icoana Mădălinei, îi zâmbeşte trist. Mami e tristă că ea, Draga, pleacă... Mami Angi o apucă de coadă şi râde... Vor să o facă să stea... Să rămână cu ele... Geme. Nu mai e bine... Şi ea le iubeşte. Pentru ele a învăţat să iubească... Prin ele a aflat iubirea... LE IUBEŞTE! Ar vrea să rămână cu ele... Să mai... Urechea ei cu auz fin, prinde sunet de alarmă: aude un geamăt dinspre casă... Din casă! Acum, ştie că răul pe care i l-a făcut Nelu mamei, este cel mai ...rău, RĂU! Ştie că ’’mama’’ e pe moarte. Nu ştie CUM ştie, dar ŞTIE ce e moartea! Şi mai ştie ce e moartea care vine înainte de LEGE! De timpul ei firesc... Trebuie să anunţe... Draga, ştie că oamenii nu aud bine, nu văd bine, nu miros bine!... Cum or trăi ei aşa? Trebuie să se ducă la mami Abgi, s-o cheme, să-i spună să se ducă s-o ajute pe mama. Urlă... Urlă... Nu se poate ridica... Strămoşii s-au ascuns. Mai pot aştepta. Amână clipa plecării. Puţin. Simte că nu poate amăna prea mult! Nu mai are timp dar acum, e aici cu oamenii... Cu duşmanul Mădălinei, al mamei, al mamei Angi şi al ei! Trebuie să facă ceva, dar nu poate face nimic! Urlă sfâşâietor a neputinţă şi disperare...
-->
Comentarii
....În ciorba în care plutim fiecare,
Se află de toate din plin...”
Dă Doamne Pace și iertare... Sunt pe lume drame, pe care cred că nici Dumnezeu nu le poate ierta!
Sunt mame care au aflat ce-i disperarea!
Și mai cu seamă, sunt copii, care nu au aflat niciodată ce-i bucuria!
Pentru aceștia, vreau să scriu o poveste. Pentru că, aceștia sunt victime nevinov”ate ale celor fără de Dumnezeu...
Azi, de ziua copilului, trebuie să avem curajul să strigăm: ”AJUNGE! PE NOI; CINE NE APĂRĂ?!”
Mulțumesc de trecere la o oră atât de ” crudă”!
Îmi dă sentimentul că nu sunt singură cu gândurile mele...
Sunt mesagerul nedorit... Uneori, mă urăsc pentru asta, dar nu am încotro! Trebuie să spună cineva adevăruri despre care nu se vorbește din jenă, teamă, sau... indiferență!
Cu drag, a ta L
Dă Doamne, Pace, Cer Senin
În lumea lor lipsită
De nenoroc. Nu da suspin!
Nu-i duce în ispită.
... Frumos Lucia...!
... Uite, chiar am simţit gustul ciorbei...
.... Păi, Are noroc, pentru că e o ciorbă...!!