Fruntea-mi aplec, Ţie doina să-mi cânt,
pe umerii tăi genunchii mi-i ţii,
Tu hrană îmi dai, îmi eşti şi veşmânt
şi scut te-am aflat în clipe pustii.
Tu îmi eşti matcă şi-acoperământ,
copac drept mă ţii, să nu fiu stingher,
ca ruga s-atingă Leagănul Sfânt,
de Tine mă sprijin, s-ajung lângă cer.
Când greul mi-apasă sufletul frânt,
Apă sfinţită din Tine-am sorbit,
în pântecul tău îmi caut mormânt,
precum strămoşii odihnă-au găsit.
Şi pentru-acestea, Doamne, mă-nchin,
când odă înalţ Pământului divin!
-->
Comentarii
Mulțumesc, doamnă Emilia!
Aurora, popasul tău, comentariul ... mă bucură mult!
Cu mare drag,
Domnule Muntean, mi-aţi amintit de un cântecel pentru copii - Mânuţe albe, mâini subţiri şi negre, / Mânuţe galbene, mânuţe arămii..." Vă mulţumesc pentru comentariul deosebit!
Preţuire,
Vă mulţumesc, doamnă Emilia!
Admiraţie,
Înălţător, pios, plin de esenţă frumoasă.
Felicitări!
.
Aurora, cu drag
Semn de lectură şi apreciere...