Odă speranţei

Pe lampadare mute, regretul se aprinde…
un sterp contur,pe cearcăn de cuvinte.
Eu însămi tresărirea, pustia ce se-ntinde
să caviteze-n vuiet de zboruri răvăşite.

Speranţă veche, tu, confuză, albă toamnă
rupta din Rai, în mine, azi huma-ţi împleteşte!
Că-n parfumate brumi adânc deschis-ai rană,
şi groaznic fenomenul magnific mă orbeşte.

Prin văile luminii, mă poartă-un dor de viaţă!
I-aş desena privirea cu-al lacrimei tumult.
Şi poate peste-o noapte secundele s-agaţă,
de-albastrul urmei tale, s-o iau de la-nceput.

În micul ochi de sare, îmi arde-n plâns făclia
si-n os de soare pulsu-mi odina şi-o găseşte,
în dublele imagini, forme-şi descriu robia…
stanină verde-n piatra ce suflu-mi mărunţeşte.

Un fulger tras în semne, prin calmul boreal,
despică-n doua limbi un clopot al durerii.
Motivul pentru care ating un scop final,
de-a te avea pe Tine, în clipele căderii.

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii își lasă comentariile –

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

-->