O cămăruţă-ngustă, dar curată,
ce nu se ştie când a fost durată,
cu-aspectul învechit, ca de chilie
în care-şi duce zilele o monahie,
un pat precum o veche piesă de muzeu,
în care se-odihneşte, parcă, Dumnezeu,
un scurt cuptor cu plită, văruit,
ce-i de pe vremea regelui zidit,
o masă mică într-un colţ stingher,
trei scaune înghesuite şi-un cuier,
o mâţă ce se freacă de picioare
şi doi nepoţi plecaţi departe tare…
Deasupra patului, cu perne mici,
pe un perete şubred, din chirpici,
stă, ca o santinelă, o icoană
cu Sfânta Ana de când era mamă,
purtând în inimă o bucurie mare
şi-n braţe pe Preasfânta Născătoare.
Pe-un alt perete – o fereastră demodată
ce dă spre uliţa azi asfaltată,
odinioară plină de noroi
prin care treceau greu care cu boi.
De la fereastra asta, nu prea mare,
prin negri nori, ca printre cruzi duşmani,
surâde vesel, uneori, acelaşi soare
ce surâdea şi-acuma 94 de-ani.
Şi pe-alt perete – nişte rame învechite
din care, ca din pagini mult citite,
zâmbesc prin anii numeroşi şi duri
nepoate şi nepoţi maturi.
Şi în aceleaşi rame strâmte,
puse cu grijă-n loc de frunte,
ca un certificat de sănătate –
poze color cu multe strănepoate.
Un fiu şi-o noră răbdători, trudiţi,
se îngrijesc zilnic, neobosiţi,
nimic să nu lipsească de pe masă
şi casa să rămână mereu casă.
Mărunta cameră devine brusc mai mare
adesea, când vin trei pensionare
ce-s coborâte parcă pe perete
dintr-un tablou c-o mamă şi trei fete,
trei fete harnice, frumoase şi cinstite,
pe umeri cu cosiţe lungi şi împletite,
cum le purtau demult fecioarele cuminţi,
sfioase şi ascultătoare de părinţi.
Şi-odaia-ncepe, tot mai tare, să se-nvârtă
de voie bună, veselie multă,
cu amintiri frumoase şi poveşti,
cu bancuri şi glume copilăreşti,
şi câte-o ceartă, ca între surori,
care se stinge repede, cu râs de mori.
Şi nici n-ai crede că-s pensionare
surorile acestea vesele, sprinţare,
de n-ai vedea, când străbate oraşul,
că trece şi pe la ele poştaşul.
Iar noaptea, când se urcă în tablou
cele trei fete tinere, din nou,
şi liniştea cuprinde iarăşi satul
încet, de la un capăt pân’ la altul,
şi când pe rând luminile se sting,
în încăpere nu se mai disting
decât smerenie, iubire şi candoare,
cu care se roagă fără-ncetare
o bătrânică mică ce se cheamă
ca Sfânta Mamă, de sus, din icoană.
-->
Comentarii