Canonul Sf Andrei Criteanul subliniază în repetate rânduri:" Scurtă este viața mea, și plină de temeri … Sfârșitul mi se apropie , suflete al meu, … timpul se comprimă, căci el trece ca un vis, se trece precum o floare de câmp, … viața moare, trece și ea, corpul se veștejește, spiritul suferă …
Zilele mele au trecut ca un cântec care mă trezește, în care inima mea se umpluse de mari orori, de suficiență, banalitate, de tristețea, descurajarea care caracterizează epoca noastră, profund nihilistă.
Uitarea de Dumnezeu, de care vorbește"argia" vechilor asceți, este în același timp uitare de sine, de celălalt, în misterul său, de realitatea ființelor și lucrurilor, un somnambulism plin de fantasme, în care sufletul se împarte, se dedublează. Apare "dypsychia".
Noaptea care se așterne în mod vizibil, care îmbracă viața, îi arată în același timp fisurile: Diavolul să nu mă prindă să mă ucidă, se spune in a patra odă .
Omul are "memoria morții sale", aceea să ai în vedere permanent iminenta ta moarte.
În memoria gravă a acesteia, conștiința omului se trezește, dincolo de condiția umană. De acum conștiința îl condamnă pe om cu o rigoare fără precedent. Omul este judecat din interiorul lui, fără încetare.
Rămâne doar ca o foame, dorința omului, un timp îndelungat mințită de fantasmele, care au proiectat-o dincolo de peretele finitudinii. Metanoia, ce se traduce prin penitență, semnifică realitatea întoarcerii noastre în totalitate la Dumnezeu.
Omul se trezește de la suficiență, de la justificarea de sine, și condamnarea altora, se întoarce la spovedanie, confesiune: -Dezvăluie Fiului Lui Dumnezeu Iisus Hristos actele, gândurile tale!
Mărturisește-I ceea ce este ascuns:-Ai milă de mine, Doamne, în iubirea Ta. Trezirea umană devine frică de Dumnezeu.
O astfel de atitudine a devenit străînă creștinilor de azi, fiind legată de o concepție mai curând teroristă a divinului. Poate fi evocată analiza pe care o face marele filosof Heidegger în cartea sa "Existență și timp":
Omul se amăgește de fiecare dată, spune acesta, de la ceva insuportabil-conștiința care este cea a existenței noastre în lume . Când angoasă ne trece, ne mărturisim singuri: nu era nimic, acel nimic ne obosea, ne stresa.
Frica de Dumnezeu naște trezirea credinței divine umane. Înțelegem că a ne lăsa absorbiți de lume, înseamnă uitare de Dumnezeu, cea în care omul agonizează în păcate.
Intervine astfel o distanțare între noi și lume. Dar Dumnezeu întrupat ne-a cercetat,ne-a căutat ca să ne salveze, până în iad. E bine să realizăm din timp, de la ce am fost salvați astfel.
Nostalgia omului este cea a "Paradisului pierdut", condiția sa primară, originea sa frumoasă. Prin natura sa Paradisul se găsește doar la Dumnezeu.
Există un vector al omului renăscut în omul adevărat, creat după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu, se spune încă din Geneză 1, 26.
Este vorba de vocația omului de a își asuma în mod liber condiția sa iconică.
Canonul cel Mare ne dezvăluie veșmântul minunat țesut de Dumnezeu pentru noi, cel al harului.
Marele Canon ne arată faptul că omul a devenit treptat autoidolatru, într-o lume idolatră Inima sa de piatră se dezagregă.
Pavel Florensky în cartea sa "Scrisoare asupra păcatului", ne vorbește de regăsirea propriei identități, de concentrarea asupra noastră, dincolo de sine:
Să ne gândim la păcat în termeni de: viață și moarte, existență și non existență, persoană și individ, comuniune și posesiune!
Păcatul nu poate aduce decât moarte, este un refuz al vieții. El duce la robie, la dependență. Din păcate, coruptibilitatea este specifică morții, condiție umană.
Dezgolit de îmbrăcămintea sa de lumină, omul se acoperă cu alte veșminte furnizate de șarpele care l-a sedus, muiate în sânge . Omul se dă pradă morții , într-o lume construită pe legea morțîi, în detrimentul Suflului divin care îl animă.
Trebuie subliniată "haina de piele " în care este îmbrăcât omul, precum o tunică
Nu este vorba de corpul uman, care rămâne Templu al Lui Dumnezeu, ci de libertatea noastră aservită celui rău, care îl profanează.
Tunicile nu sunt materiale, ci ele au suferit consecințele răului spiritual, devenit exterior și ostil omului .
Aceasta, inconditiile în care omul a dorit să se apropie de lume, de frumusețea acesteia, fără a realiza faptul că aceasta nu face decât să reflecte frumusețea Lui Dumnezeu. In Canon se spune:Am neglijat Templul Lui Dumnezeu.
Tunicile de piele permit istoria omului, experierea lui cu Dumnezeu, așa cum spunea Sfântul Irineu din Lyon în cartea sa " Contra ereziilor".
Omul a păcătuit nu inconștient, sau în inconștient,ci cu complicitatea inimii sale. Rănile și mutilările sale au provocat așa zisele pasiuni – patimi umane, consimțite de acesta.
E vorba de un abandon voluntar, deplin acceptat de om, la "alogie", tentativa premeditată de a uita că se dizolvă în acel numit inconștient de psihologi sau psihiatri, ceea ce caracterizează domeniile culturii occidentale contemporane.
Mai este vorba de utilizarea drogurilor, sau paroxismelor muzicale. Alogia refuză nu rațiunea, în sensul că îi dăm forță acestui cuvânt, care reprezintă contaminarea de dorința posesiunii, orgoliului. Logosul, sensul existenței create își are rădăcinile în Har.
Este cazul eșecului relației noastre cu Dumnezeu, dar și cu ceilalți. Omul, exact ca într-un dans macabru, devine obiect al dorințelor, sațietății, suferinței, și dezgustului. Dar inima sa trebuie să se deschidă Lui Dumnezeu, să comunice corpului uman și lumii, rațiunea sa adevărată de a trăi.
Este un raport între devorarea care se instaurează, precaritatea, absolutizarea, care ne aduc pe oamenii păcătoși în comuniune cu moartea .
Corpul uman a fost creat de Dumnezeu pentru a-i servi sufletului. Este ca un frate al acestuia. Plăcerea cultivată de om inversează însă această relație .Omul nu mai are inocența paradisiacă, aderarea la Dumnezeu, la splendoarea vieții, ci are doar o mască a morții.
Păcatul este captare, refuzul unei tinereți spirituale, iubirea de arginți, de glorie.
Fiecare dintre noi este un Adam cu care ne identificăm involuntar, după modelul mimeticii. Adam căzut din Rai încearcă în zadar prin pasiuni, patimi să își mintă nostalgia sa pentru Paradisul pierdut.
El recapitulează mereu istoria căderii sale, care devine halucinantă. Aceasta se petrece într-o epocă de dezvoltare informatică intensă, care nu lasă nimic din masacrul planetar al inocenților.
Numai experiența supra umană a morții, ne permite să înțelegem de la ce anume suntem salvați de Dumnezeu.
Adam ne dă astfel solidaritatea, unirea și mai puternică cu Iisus Hristos, Adam definitiv.
Nouă cânturi-ode ale Canonului cel Mare se referă la Vechiul Testament. În prima odă este vorba de Abel, în cea de a doua, de Seth, Enoch, Henok și Noe. În a treia odă, domină figura lui Avraam și exemplul încrederii sale totale în Dumnezeu, acceptând chiar sacrificiul fiului promis .
Cel de al p a cnt vorbește de scara lui Iacob și Iov. Simbolul acțiunii, al contemplației, ale praxisului și gnozei sunt avute în vedere de asemenea . Cea de a șasea odă cerebrează victoriile lui Josua și intrarea sa în țara promisă de Dumnezeu.
Ca și în tradiția iudaică, Amalec simbolizează idolatria și pasiunile. Aceeași odă preamărește înțelepciunea Judecătorilor, femeile sterpe cărora Dumnezeu, prin credința lor puternică le-a dăruit urmași. E vorba de Manoah, mama lui Samson, de Ana, mama lui Samuel. A șaptea odă dă un exemplu de de penitență a sufletului pescarilor regi.
E vorba de David și Manase, căruia i se atribuie o rugăciune de asemenaea rămasă în repertoriul bizantin.
A opta odă este dedicată profetilor , iar sacrificiul lui Isaac este o imagine a Golgotei, a modului cum Dumnezeu ne va da pe Fiul Său , ca sacrificiu divin. Scala lui Iacob îl reprezintă pe Hristos unind cerul cu pământul.
Iisus Hristos eliberator
Cel care face penitență , se roagă, explorează- experimentează adâncul separării morții de infern, descoperind în același timp că Iubirea divină este un adânc , încă și mai profund:
Putem măsura și număra intinderea faptelor noastre ,dar nu putem spune limitele milei Lui Dumnezeu pentru noi, spune Sfântul Vasile cel Mare în cartea "Scurte Reguli" .
"Theotokia" se referă la cântările pentru Maica Domnului. Fiecare din aceste ode se adresează Maicii Lui Dumneze, u fiind precedată de rugăciuni adresate Sfintei Treimi.
Maica Lui Dumnezeu exprimă în mod concret antinomia apofatică a Lui Dumnezeu, inaccesibil tuturor , dar care prin Iubire se face accesibil oamenilor.
Sfântul Grigorie Palamas spune:- Maică a Lui Dumnezeu, sânul tău a dat hrană Lui Dumnezeu, care pentru noi oamenii, a luat înfățișarea și condiția noastră, din cea a Creatorului de univers. Dumnezeu s-a făcut om, unind cerul cu pământul!
Canonul cel Mare marchează virginitatea Maicii Lui Dumnezeu, cea care rupe ciclul nașterilor pentru moarte și aduce recreerea naturii noastre umane.
Hristos medicul a venit nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși, nu pentru cei cu bune purtări, ci pentru bolnavi, nu pentru farisei, ci pentru prostituate , vameși și alți păcătoși . El îi frecventează pe pescari.
Încredere și smerenie
Cu cât se cufundă mai mult în moarte și în iad, cu atât cel care se roagă, are credință în Dumnezeu,îl găsește mai mult pe Hristos .
Iisuse – Dulceață a vieții mele!
Te refugiezi în mila Lui Dumnezeu.Trei parabole ilustrează cel mai bine încrederea și iubirea. Este vorba de Bunul Samaritean, de Oaia pierdută și de Întoarcerea fiului risipitor.
Hoții sunt pentru călător de fapt gândurile ucigașe, aducătoare de moarte . Gândurile omului sunt dialoguri cu noi înșine , de care vorbește Iisus în Evanghelii, atât cea a lui Matei cât și cea a lui Marcu E vorba de cele mortificatoare, ucigașe, de cupibilitate, de adulter, de inpudoare, defăimare-
bârfă, etc. Rădăcina lor este orgoliul și nebunia, spune Matei în capitolul 14, versetele 19-20.
-Gândește-Te la mine, Iisuse Salvatorule și vindecă-mă!
Pentru Sfinții Părinți ai Filocaliei, oaia pierduta simbolizează umanitatea întreagă și cosmosul real de care este legată.
Dumnezeu este aproape, la strigătele noastre de chemare, ca în intoacerea Fiului Risipitor care evocă puternic exilul umanității și sărbătoarea întoarcerii acesteia:
-Mă vezi plângând și vii la mine, Tată ceresc, să îl ții la piept pe Fiul tău întors la Tine, să îi ieși în întâmpinare.
Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!
În simbolismul alexandrin, apele exprimă caracterul fluid și instabil al existenței umane.
Pe lac este violența vântului, care însoțește apele în mișcarea lor, cum spune Apostolul Petru: Furtuna patimilor mă însoțește !
Ne sufocăm în adâncul și opacitatea umidă a păcatelor. Sufletul smerit nu trăiește decât în mila Lui Dumnezeu.
Scala virtuților este una a smereniei, căci acela care cade va fi ridicat, spune Sf .Apostol Luca în capitolul 18, versetul 14:
-Dă-mi Doamne o inimă rugătoare, sărăcia spiritului, pentru a ți-L oferi Ție!
Lacrimile
Inima frântă Dumnezeu nu o urgisește . Sufletul care cere iertare, penitență, se spune în Canon, nu încetează să implore prin darul lacrimilor , acel "penthos" care se traduce prin "compocțiune". Penthosul este constricție, inima de piatră care se frânge, cu așezarea unei tandreți ontologice./1/
Adam se tânguia astfel:- Sufletul meu tânjește după Tine, Doamne, și Te caut printre lacrimi. Vezi Tu credința mea! Nu pot să Te uit ! Privirea Ta Doamne a intrat în inima mea Spiritul meu era plin de fericire în Rai, acolo unde vedeam fața Ta!
În Canon, verbele de implorare și deplângere a situației umane sunt peste tot. Nu pot fi redate nuanțele acestora: -Ai milă de mine, Doamne, ai milă ! Kyrie eleisson!
Treptat memoria morții devine memorie a Lui Dumnezeu, care a coborât în iad pentru a ne salva pe noi oamenii. Lacrimile noastre de mulțumire sunt adresate Lui Dumnezeu!
Îmi imprim pe cap mirul lacrimilor mele Doamne! Te strig mereu, precum păcătosul, când imploră iubirea Ta!
Doamne Dumnezeule, spală-mă cu apa lacrimilor mele, ca să se albească zăpadă , tunica mea de carne!
Lacrimile umidifică -fluidizează inima: -Fie ca lacrimile mele să fie pentru mine o piscină a Siloamului, unde să spăl ochii sufetului meu, pentru ca, vindecat fiind astfel , să pot să Te contemplu!
Odată ce eroarea părăsește sufletul omului, acesta strălucește. Condamnarea păcătoasă a aproapelui, face loc astfel dreptății, m nia se transformă în curaj, /1/ spune Sf. Maxim Mărturisitorul.
Virtutea are consistentă , savoare a cunoașterii iubitoare. Este parte din Iisus Hristos -Fiul Lui Dumnezeu, care ne poate duce la asemănarea cu Acesta.
Trezește-te suflete al meu și luptă precum Iacob Patriarhul, pentru a uni asceza cu cunoaștere,a se spune în Canon
Cei doisprezece Patriarhi de care pomenește Iacob, sugerează misterios, sufletul tău aflat pe scara ascensiunii sale spirituale. Sunt ordonați precum diversele trepte ale ascensiunii spirituale umane de creștere a înțelepciunii.
Cu cât mai mare este iubirea, cu atât va străluci mai mult cel care are sete de Dumnezeu. Are loc transfigurarea vieții omului . Dansul suflului vieții și al sângelui sărbătoresc pe Dumnezeu.
Să îL sărbătorim pe Dumnezeu prin dansuri, spune psalmistul David! Suflul nostru se va uni astfel cu cel al Duhului Sfânt.
Botezul ne face cetățeni ai Imperiului Lui Dumnezeu, devenind cetățeni ai cerurilor.
Biblografie
- Olivier Clement, Le chant des larmes, Essai sur le repentir, Theophanie, Ed. Desclée de Brouwer, 1982.
-->
Comentarii
Într-adevăr, puțini s-au aplecat asupra textului, deoarece, așa cum scrie în regulamentul Cronopedia, platforma aceasta nu este una exclusiv literară. Proiectele literare Cronopedia se oglindesc mai mult în publicații, iar autorii află aici un fel de atelier sau cenaclu.
Am încredere, totuși, că textele domniei voastre nu sunt fără ecou, oriunde ar fi citite.
Draga Domnule Rotaru ,
daca ai sa asculti asa cum simt cu inima prima parte a Canonului cel Mare al Sfantului Andrei Crietanul, cantat de fratii gemeni preoti din Braila si enoriasii acelei Biserici departe de Bucuresti, dar atat de dragi Lui Dumnezeu, ai sa intelegi de ce am postat acest material.
Regretul meu este faptul ca putini cititori de pe Cronopedia au avut rabdarea sa se apropie de acest text de la postarea acestuia , text despre care spuneti ca are valente si literare nu numai teologice.
În simbolismul alexandrin, apele exprimă caracterul fluid și instabil al existenței umane.
Pe lac este violența vântului, care însoțește apele în mișcarea lor, cum spune Apostolul Petru: Furtuna patimilor mă însoțește !....
Ne sufocăm în adâncul și opacitatea umidă a păcatelor. Sufletul smerit nu trăiește decât în mila Lui Dumnezeu.....Lacrimile umidifică -fluidizează inima: -Fie ca lacrimile mele să fie pentru mine o piscină a Siluanului, unde să spăl ochii sufetului meu, pentru ca, vindecat fiind astfel , să pot să Te contemplu!
De curand acum cateva luni am fost internat pentru o operatie la rinichiul drept .
Coleg de camera era un om in varsta sarb care era bolnav ca mine.
Fiind cu zece ani mai tanar a putut suferi un transplant de maduva osoasa , primind de la un englez aproape identic genetic maduva.
In cursul operatiei care mie mi-a fost refuzata de marele profesor Gerard Socie din motive de varsta , dar si pentru ca aveam o pericardita mare care scadea sanse mele de supavietuire la un sfert ,
vecinului meu de suferinta, i-a fost schimbata integral maduva ososasa .
Atunci , in timpul operatiei, i-a fost dat sa traiasca pe viu, si mie sa imi fie dezvaluita de el o intamplare miraculoasa petrecuta in starea de anestezie generala, cand a ajuns la limita de trecere pe lumea celalata , fiindu-i omorata toata maduva osoasa pentru a ii fi implantata cealalta sanatoasa luand-o de la zero ca un nou nascut .
S-a vazut intr-o piscina scaldatoare ,posibil si a lacrimilor sale precum o piscină a Siluanului, unde se spalau ochii sufetului, pentru ca, vindecat de suferinta astfel , să poata să contemple tot ce nu avusese in vedere pana atunci . In jurul sau inotau ingeri , multi ingeri albi.
De sus se auzeau voci ingeresti dar si vocea sotiei sale iubitoare care il chema pe nume cu forta iubirii , sa se intoarca la viata .
Ii auzea si recunoastea vocea atat de bine,. Era o voce care te scoala din morti.
Cauta din acest motiv o iesire sa se intoarca la viata .N u o gasea. indiferent in ce directie se indrepta.
La un moment dat unul din inger l-a luat de mana si i i-a aratat-. Astfel a revenit la viata in mod miraculos.
Prietenul avusese anterior o viata foarte complexa dusa in domeniul modei , avand rezultate forrmidabile in toate continentele , de la estul la vestul pamantului.
Acum, auzeam de la el doar aceste destainuri, alaturi de amintiri din tari pe care nu le mai voi vizita niciodata , . De multe ori , in acele zile , auzeam cu bucuriei vocea extraordinara a sotiei cu care vorbea deseori la telefon .
M-am gandit mult ce mare bine pot face lacrimile, cum te pot trezi la viata .
Cand a murit tatal meu acum 22 de ani la 88 de ani , am plans necontenit doi ani de zile, pana curgeau lacrimile din icoane, cautand sa stiu ce s-a intamplat cu acesta , unde a plecat , daca este bine.
Dumnezeu in Iubirea mare a Sa , a vazut in acel an 98 ce se intampla in inima mea.
Dupa ceva mai mult de o jumatate de an, am avut o experienta unica, datorita rugaciunii inimii Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul .
De atunci experientele s-au repetat , de fiecare data atfel, incepand cu mama mea,. Sora mea a avut un soc la imbolnavirea mea grava , trecand definitiv la o viata de rugaciune .
Identitatea genetica de suta la suta, cu mine, s-a transformat intr-o identitate de rugaciuni fierbinti care azi strabate mii de kilometri pentru a o transporta in timpul noptii in camera mea sa o vad , la peste doua mii de kilometri distanta .
Draga Domnule Rotaru ma bucura aprecierea Dumneavoastra si citatul din Vechiul Testament foarte potrivit in context.
Blocarea omului in sine este atat de actuala.
Ce inseamna de fapt ego daca nu egosimul, atat de pagubos omului de azi, , iar alter egoul tot asta ceva mai sofisticat , intr-o societate nasrcisista .
Lacrimile spala sufletul, curata inima facand-o transparenta prin puterea Lui Dumnezeu, cheama Duhul Sfant sa arda spinii patimilor .
Cell caruia i-au secat lacrimile este un mare nefericit pentru ca nu se poate folosi de acestea pentru a isi schimba viata prin ajutorul si Iubirea Lui Dumnezeu .
Imi amintesc atunci cand mama la 87 ani a facut sindromul Bell de la o operatie periculoasa ii secasera lacrimile la ochiul drept, care ramasese deschis si uscat.
Faptul ca s-a spovedit isi impartasit a ajutat-o sa doarma si apoi sa isi revina cu medicamente grele, extract de creier si lacrim artificilale, prin iubirea Lui Dumnezeu care este mare pentru fuecare din noi.
Lacrimile mamei, ce poate fi mai minunat pentru un copil indiferent de varsta.
Si azi lacrimile imi readuc pe parintele drag plecat de 8 ani de pe pamant Sus, Sus de tot.
Sa cercetam spre adanc nu spre suprafata catre sacul de Piele de care vorbeste si in alte carti atat de minunat Olivierr Clement.
Sunt inca cinci carti importante din cele pe care le-am analizat prin puterea Lui Dumnezeu in totalitate la Biblioteca Manastirii - Institutului Saint Serge din Paris,, loc unde mi-am petrecut doi ani cercetand teologia rusa si nu numai .
In cartea mea recent aparuta A fi varstnic in luna aprilie la Editura ePublishers , scrisa impreuna cu un colos al geriatriei si gerontologiei romanesti profesorul Constantin Bogdan, , exista un capitol am^lu privitor la opera acestui mare profesor si teolog francez ortodox.
. Astept cu bucurie orice discutii Domnule Rotaru . Pe curand.
M-a uns la suflet acest text, pentru că el implică și o expresie artistică. Cred că cea mai grea penitență este cea a omului blocat în sine. „Din mulțimea grijilor se nasc visele și deșertăciunea din prea multe cuvinte“ - Eclesiastul.
În rest, nu pot să spun decât: FELICITĂRI!
Olivier Clément
Rencontre avec Olivier Clément, théologien orthodox
Olivier Clément, théologien orthodoxe, professeur à l’institut Saint-Serge, longtemps directeur de la rédaction de la revue Contacts, auteur de nombreux ouvrages sur la spiritualité et la théologie orthodoxes [1], a bien voulu se pencher plus particulièrement avec nous sur le cheminement œcuménique, auquel il a toujours participé de très près. A la fois chaleureux et retenu, très attentif, il nous parle entre autres du mystère de l’Église.
Pouvez-vous raconter d’où vous est venue votre foi ? Nous parier de votre enfance et de votre jeunesse ?
J’ai passé ma jeunesse dans le Midi, dans la région de Montpellier. Mes parents étaient tous deux instituteurs dans un village ; au moment où leurs enfants ont atteint l’âge du lycée, nous sommes allés vivre à Montpellier. Je passais une grande partie de mes vacances à Marsillargues, qui était le village dont mon père et mon grand-père étaient originaires. J’ai des souvenirs très heureux de cette vie paysanne... Mon grand-père était un vieux militant socialiste, il avait contribué à créer la cave coopérative du village, à une époque où la vigne s’était beaucoup développée. Ma mère faisait partie d’une famille cévenole de onze enfants, une véritable tribu d’instituteurs et d’institutrices. Tout le monde était athée : dans mon enfance, je n’ai entendu parler de religion que de manière négative.
Vous ne vous posiez pas de questions ?
J’avais des interrogations personnelles, bien sûr, sur la mort par exemple. On me répondait avec honnêteté qu’après la mort, c’était le néant.
Mais le sens de la fraternité était très présent, il y avait beaucoup d’échanges : il y avait souvent, autour de la table chez mon grand-père, des étudiants socialistes venus de Montpellier.
J’ai eu la chance de faire mes études supérieures pendant l’Occupation : beaucoup de grands intellectuels parisiens s’étaient réfugiés à Montpellier, et j’ai pu suivre leurs cours à l’université : Henri-Irénée Marroux, Marc Bloch, l’historien Alphonse Dupront que j’ai suivi dans la Résistance, prenant le maquis avec lui dans le Haut Armagnac.
Après la guerre, mes mœurs légères faisaient scandale : on m’a expédié à Paris... Dans le même temps, je cherchais activement dans les livres des réponses à toutes mes questions. Je vois deux étapes dans ma conversion : à Montpellier puis au maquis, j’avais découvert qu’il existe une dimension spirituelle, qu’il y a un mystère, qu’on ne peut pas régler les choses « comme ça »... beauté du monde - pour moi la beauté absolue, ce sont les amandiers en fleurs - mystère des visages : pourquoi la lumière dans un regard, pourquoi le sourire si ce n’est que de la matière ? J’avais lu Dostoïevsky, Berdiaev, Lossky : j’en avais retiré à la fois le sens occidental de la personne et le sens oriental du « tout est sacré ». De 20 à 30 ans, j’ai donc étudié mythes et religions, dans des livres, à travers des rencontres, tout en menant une vie personnelle violente, agitée, mauvaise.
Et puis à Paris, j’ai rencontré le Christ : il est venu à moi, je lui ai fait confiance... J’ai reçu comme une évidence que c’est lui qui est le chemin, la vérité, la vie. Pendant toute cette période, je priais beaucoup, en particulier devant un petit triptyque russe représentant une déisis (le Christ en majesté, entre Marie et saint Jean) acheté boulevard Saint-Germain.
Je cherchais à comprendre le contraste entre le message de l’Évangile et celui des autres grands spirituels. C’est Vladimir Lossky qui m’a fait comprendre que la clé, c’est La Trinité : Dieu est à la fois unité et diversité, et source de toute communion. Sans rejeter les autres traditions, j’ai compris que le Christ donnait sens à tout. J’ai commencé à lire les Pères de l’Église, et en faisant un jour un exposé sur saint Irénée de Lyon, j’ai eu la, conviction que je devais entrer dans l’Église.
Lisant dans Jean 6 : « celui qui mange ma chair et boit mon sang... » je me suis demandé où trouver l’eucharistie, cette chair déifiée et déifiante. J’admirais le sens de l’éthique des protestants, mais je trouvais à l’époque qu’ils manquaient de profondeur spirituelle. J’avais passé mon enfance et ma jeunesse dans une ambiance imprégnée d’anticatholicisme, je n’avais pas envie d’aller voir de ce côté-là, même si j’aimais beaucoup Daniélou ou Congar. J’ai trouvé dans l’orthodoxie la tradition patristique sous sa forme la plus pure. Je n’ai jamais remis en cause ce choix de l’orthodoxie. Au contraire, je l’ai approfondi, mais il m’est arrivé de douter du mystère de l’Église : la tentation de l’autocéphalisme, du repli sur soi... En Russie, l’Église orthodoxe se reconstruit, on rebâtit églises et monastères, on s’ouvre au service social dans les paroisses et les confréries - mais l’atmosphère est lourde ! Défiance envers toute forme d’innovation, culpabilisation des croyants par l’accent mis sur le péché, l’enfer - ce qui n’est pas conforme à la tradition orthodoxe.
Tout un courant en Occident souhaite la constitution d’une Église orthodoxe locale, réunissant toutes les juridictions.
Il est normal de souhaiter que les orthodoxes de toutes les origines parviennent à collaborer. Mais la France n’est pas un pays de mission : la constitution d’une Église locale irait contre l’ecclésialité des Églises catholique et protestantes déjà présentes. Ce qui n’empêche pas de donner davantage de consistance à l’assemblée des évêques orthodoxes en France - tout en préservant les divers héritages de l’orthodoxie - pour arriver à la création d’une Église autonome. Autonome plutôt qu’autocéphale.
Il y a des différences entre les Églises grecque, russe, antiochienne, etc. Un chemin se dessine malgré tout vers un rassemblement, grâce à l’Assemblée des évêques précisément et à la Fraternité orthodoxe. Ce sont des signes, mais les problèmes sont là : à Lausanne, par exemple, coexistent toutes sortes de communautés orthodoxes. Quand il s’est agi, récemment, de former une instance unique, on a abouti à un échec.
Mais le grand problème n’est pas là : le grand problème, c’est l’unité entre orthodoxes et catholiques. Tout a été discuté. Pourquoi interdire la communion ensemble (l’intercommunion) ? Les protestants sont indispensables, mais partager l’eucharistie avec eux n’est pour le moment pas possible. Le mouvement œcuménique a beaucoup fait au XXe siècle : rappelons le travail de Foi et Constitution, le BEM en particulier (document Baptême, Eucharistie, Ministère), le commentaire des credos anciens. Le problème fondamental de la primauté a été mis en réflexion œcuménique par le pape dans Ut Unum sint. Mais il semble que maintenant personne n’ose franchir une étape décisive ; les mêmes paroles sont indéfiniment reprises, mais rien ne se passe vraiment...
Pour l’Église orthodoxe russe, il ne doit pas y avoir de primauté, parce qu’ils ne veulent pas reconnaître de primauté au patriarcat de Constantinople. Ils redoutent le poids actuel de la papauté, et ne cherchent pas vraiment de rapprochement. Tout cela c’est un problème de pouvoir...
Vous êtes pessimiste sur l’évolution de l’œcuménisme ?
Je pense qu’il ne faut pas s’acharner sur ce type de problèmes aujourd’hui. Il faut s’efforcer de collaborer dans le domaine social, approfondir ensemble notre vie spirituelle, créer des réseaux d’amitié. Je crois beaucoup aux réseaux d’amitié : que des jeunes russes viennent en Occident et découvrent par eux-mêmes que les chrétiens d’Occident, ce n’est pas ce qu’on dit : des gens qui s’accommodent trop facilement d’une modernité inquiétante. Par la suite, on verra...
Les différences, entre les confessions ont-elles une signification pour vous ?
C’est une richesse. Les protestants nous apportent la liberté de penser, un contact très frais, très proche avec les Écritures, et une vigueur éthique dont nous ne peuvons nous passer. Les catholiques une dimension sacramentelle profonde, le sens de l’unité de l’Église universelle. Les orthodoxes une théologie à la fois raffinée et toute simple : le sens de La Trinité, de la Résurrection ; le sens de la beauté, aussi - voyez la Philocalie, ce recueil de grands textes spirituels publié au XVIIIe siècle : le mot veut dire « amour de la beauté ». L’œcuménisme n’avance plus, mais je pense qu’il peut repartir. Des problèmes graves demeurent, mais commençons donc par inclure le Christ dans notre dialogue par l’eucharistie : que quelques évêques décident d’ouvrir la communion les uns aux autres. Essayer de résoudre tous les problèmes avant de communier ensemble est absurde. Il faut continuer à avancer par là... Pendant vingt ans, l’Église orthodoxe russe a ouvert sa table de communion aux catholiques : elle ne s’est pas écroulée ! C’est de communier ensemble à la table du Seigneur qui nous fera progresser sur le chemin de l’unité.
L’Europe politique continue à avancer, à se construire. Mais les disciples du Christ en Europe sont toujours séparés...
Cela devient de plus en plus scandaleux !
Propos recueillis par Catherine Aubé-Elie
En savoir +
Source : revue Unité des Chrétiens, N°134 - avril 2004
Notes
[1] Mémoires d’espérance, livre d’entretiens avec Jean-Claude Noyer, vient de paraître aux éditions Desclée de Brouwer