Omul din spatele oglinzii

[Puiu Gheorghe Răducan]

Omul din spatele oglinziiO altă carte sentimenlă mi-a căzut în mâini.Mereu, mereu am spus, dar am întrebat și m-am întrebat; Oare, există pe lume un loc mai frumos decât acela unde te-ai născut!?Este vreun loc mai frumos decât ”Locul unde mai cântă privighetoarea”, cum ne spune scriitorul Mitică Zamfira?Da. În locul natal, privighetoarea cântă oricând, în orice anotimp, în orice moment al zilei, fie dimineața, fie la prânz, fie seara, fie noaptea... zic și eu.”Aş vrea să m-afund în melancolie când mă gândesc la locul unde îşi are obârşia neamul meu şi unde m-am născut.Nu ştiu dacă se poate deoarece, cunoscând bine oamenii, locurile şi pietrele, te îmbolnăveşti de o boală de care mai toţi românii se molipsesc: să revină de unde au plecat”.De cum se naște, până ce se ”duce”..., excluzând cazurile de boală gravă, ori accidente, omul urmează o traiectorie circulară, se deplasează într-un cerc și ajunge de unde a plecat, adică... să i se dea să mănânce și să fie șters la fund.Viața mai este și cum și-o face omul, mai spune o vorbă, dar când stai ancorat cu gândul în viața copilăriei, când locurile natale-ți sunt pavăză, când te mai repezi la ele să-ți mai umpli sufletul cu frumos și să-ți ștergi din transpirația slinoasă a burgului, parcă întinerești.Întoarcerea acasă este o ”obligație Dumnezeiască”.”Întoarcerea aceasta se face amintindu-ţi de lucruri sau întâmplări uitate, din tot ce a fost rămânând doar plăcutul, ca o recompensă a unei amintiri apuse, o iubire ce a început frumos şi trebuie să se sfârşească frumos”, ne lămurește autorul cărții.De-alungul vremurilor, satul, baza societății, a suferit mult, a fost desconsiderat de oficialități și autorități, batjocorit chiar. Ca orice și oricine și el își poate da duhul, dar nici așa..., să fie omorât ca un gândac toxic, nu se poate.”Asist neputincios la moartea satului, o moarte pe care o dictează oameni cărora Dumnezeu le-a dat ceva putere ca s-o folosească spre binele celorlalţi, dar pe care diavolul i-a împins s-o folosească pentru sfărâmarea şi uciderea sufletului românesc, satul” – punctează trist, Mitică Zamfira.Satul românesc, a fost atacat cu cruzime de către regimul comunist, dar nici celelalte regimuri neocomuniste de după lovitura de stat decembristă nu a făcut ceva pentru el, ba, din contră, l-au băgat în ”comă”.Autorul acestei lucrări de o excepțională însemnătate culturală, ne redă cum nu se poate mai bine istoria satului, viața satului, cum a stat el, satul ”sărmanul”, fără apărare în fața barbarilor.Această carte ,are meritul de a păstra în eternitate, noțiuni, despre care nepoții și strănepoții noștri, nu vor mai avea informații nici măcar prin viu grai despre satul românesc, păstrătorul culturii neamului românesc, cultură care ne-a adus până aici și pe care, aleșii noștri, vor să ne-o șteargă, să ne-o confiște, să ne-o fure.Despre sat, autorul cărții mai menționează:”Copiii care cresc aici, pleacă acum spre oraşe sau alte locuri, considerând că în sat nu-şi mai au rostul. C.A.P.-ul creat de părinţii lor, le-a luat curtea unde se jucau, grădina de pe lunca Şasei, unde cultivau legume şi pepeni, le-a scos cireşii şi nucii, a tăiat salcâmii, iar dealul copilăriei mele, arată acum ca un sol lunar. Pârâul a murit şi el, peştii, broaştele, şerpii şi mormolocii rămânând doar în amintirea copiilor de demult, copii care acum, deveniţi adolescenţi, se pregătesc să plece”.Amintirile copilăriei îl copleșesc și descrie ca un mare scriitor, locurile natale, dar și dezastrul făcut de grofii comuniști, care, prin faptele și vorbele lor, doreau să ne desființeze chiar și credința.”Şasa izvorăşte la Berbeşti şi se varsă în Olteţ, la Tetoiu. În lunca–i roditoare sătenii au coborât rând pe rând de pe deal, unde, ca semn al trecerii pe acolo, au lăsat un cimitir pe care oameni fără milă l-au arat vara aceasta, integrându-l în platul peisaj al C.A.P.-lui”.Nici natura satului nu este neglijată de Mitică. O zugrăvește în culori pastelate și ne-o oferă ca desert.”Şasa, cum spuneam, a adunat pe cursul ei toate casele şi, cât a trăit ea, a trăit şi satul. Spun a trăit, deoarece, când eu eram copil, Şasa nu seca niciodată, cu toată arşiţa verilor, ce părea infinită, fiind locul unde fete frumoase îşi spălau pletele şi unde bătrânii căutau să întinerească, scăldându-şi trupurile vlăguite de vreme”..., dar, aș mai spune eu, locul unde femeile îngropau cânepa spre putrezire, pentru a o melița apoi să-și construiască... îmbrăcăminte.”Zăvoiul, odinioară ca un brâu verde, s-a rărit şi el. Plopii, sălciile, arinii, alunii şi salcâmii cad sub topoarele oamenilor care, neavând lemne de foc, taie de aici. Pârjolul secetei şi-a întins la rându-i pseudopodele nesăţioase, ucigând umbra şi - cum spunea poetul - orice boare de vânt. Pomii, întâmplător scăpaţi de lama buldozerului, îşi leapădă din vreme frunzele îngălbenite, rămânându-le fructele ca globurile într-un pom de iarnă, pe care copiii, în nostalgia după Moş Crăciun, îl ţin cât mai mult în casă, chiar şi după ce îi cade cetina”.Puțini mai sunt astăzi cei care iau la ”scărmănat” satul, care suferă pentru sat, pentru dispariția lui, cum o face aici consăteanul meu, Mitică Zamfira.Povestea lui este un adânc oftat, o durere asemănătoare plecării de lângă tine al celor care ți-au dat viață.Revine obsesiv la cei care au început distrugerea sa, a satului românesc, comuniștii.”Satul nu mai are viaţă. Oamenii nu mai ies, ca pe vremuri, la poarta casei, să discute problemele de peste zi. Acum stau ascunşi după gardurile curţilor şi privesc trecerea lui Sandu Vacă, preşedintele C.A.P.–ului, care urmează să dea ordin ce curţi să se retragă şi ce pomi să fie tăiaţi pentru lărgirea perimetrului agricol, în beneficiul cooperativei pe care o conduce”.Analizează și tratează la înalte tensiuni satul de la începuturile colectivizării, în timpul colectivizării, dar și după, când, credeam că peste noi se rostogolește butoiul cu lapte și miere, dar iată, ne-am înșelat, satul românesc, iarăși a fost înșelat.Mitică Zamfira, în această carte, vorbește despre satul nostru natal, dar știm bine că peste tot, ”ciuma roșie”, a procedat la fel cu toate satele românești.Ca și societatea ”modernă” de azi, unde sunt promovați în funcții toți imbecilii, și atunci, orânduirea socialist - comunistă la fel proceda:”Om, cal şi şaretă urmau să facă trup comun ani de zile, calul gândind, de cele mai multe ori, mai mult decât stăpânul. Tot schimbând atâţia oameni... ”de vază”, bietul animal le învăţase la toţi năravurile, aşa că se oprea fără îndemnuri în faţa bufetului sau la vreo poartă cu gardul înalt, ori la vreo casă ce avea de obicei geamurile acoperite cu ziar. În aceste case locuiau văduve, femei nemăritate sau măritate, dar cu bărbaţii plecaţi pe şantiere prin ţară”.Continuând șirul perioadei C.A.P-iste, naratorul, îi ia la rând pe toți primarii colectivului cu toate...”isprăvile lor”, cu toate bravurile lor de oameni numiți.”O lumină în noapte,” este un capitol la fel de frumos și interesant al cărții, unde autorul îți arată și măiestria în zugrăvitul naturii, al tradițiilor, al obiceiurilor...”Pădurea de salcâmi se plictisise de atâta toamnă şi, după ce lepădase şi ultimele frunze galbene în tufişurile de mure, se pusese pe aşteptat zăpezile.Nu ploua, iar soarele încă mai înşela, către prânz, când bobocii de raţă se bălăceau în apa de la marginea drumului. Viile fuseseră culese, mustul fierbea în butoaiele vechi de stejar, lăsând loc lichidului roşu sau galben ce strânsese razele soarelui şi zahărul pământului, pentru a fi turnat într-o ulcică spre Crăciun”.Parcă ești acolo, parcă vezi și trăiești acele momente! Mereu m-am gândit la copii de la oraș, la copii lipsiți de sat.Pe lângă aspectul că ne povestește cu amănunte și frumusețe viața satului în această carte, Mitică îi mai dă și o notă autobiografică, la fel de frumoasă, cu nimic mai străină de celelalte cazuri... sătești.Viața satului cu toate ”apucăturile” sale, este bine strunită de vârful peniței zamfiriene.Și capitolul “Mână-lungă”, are un farmec aparte:”În dimineţile când Costică era încă mahmur, se scula cu greu din pat. Nu din cauza băuturii, sigur nu, ci pentru că îl bătea muierea”. (...)“Mă bătu, mă, arde-o-ar focul, mă bătu la milimetru”.“Tu de ce nu dai, mă Costică?! Ori nu mai poţi?!”, i se răspundea.“Pot, mă, dar mi-e milă de ea, că e bolnavă”, explica, oarecum atins în mândrie”.(...) Şi pentru că fura orice, a fost poreclit “Mână-lungă”. (...)”A murit acolo. Apostol Barbu, care, cu o săptămână înainte îi ţinuse lumânarea la târzia lui cununie, i-a ţinut-o şi acum când şi-a dat sufletul. Nevastă-sa, Vergica a venit repede şi, ţinându-i capul în poală, îi şoptea printre lacrimi: “Costică, nu muri, mă, nu muri!... Auzi?”, dar Costică nu mai auzea.“Să vină Procuratura! Nu-l atingeţi!”.Iată câteva aspecte semnalate de Mitică al lui Mircea lui Bărbuică, din Nenciuleștii Tetoiului meu, peisaje ale începutului ”stricăciunii” satului.Nici ”paragraful” - ”Cruci la poartă” nu se lasă mai prejos în pesagistica zamfiriană.”În vremuri de război, în sate şi în oraşe, poştaşii sunt cei mai înjuraţi oameni. Nenorocirea era că trebuia să le ducă şi înştiinţările prin care familiile celor plecaţi pe front, erau anunţate că aceştia erau daţi dispăruţi sau că muriseră la datorie. Ionică Poştaru, descălecă bicicleta, rezemând-o de podeţul lui Ştefan Vergu şi, şovăind, se apropie de porţile frumos lucrate şi date cu var:“Gena!... Măi, Gena, mă!”, strigă de câteva ori şi un soi de bucurie i se strecură în suflet, văzând că femeia subţirică şi frumoasă nu-i răspunde.Gena i-a răspuns totuşi, coborând scările casei, al cărei pridvor era acoperit cu viţă-de-vie arătându-şi strugurii printre frunzele pe care toamna începuse să le rărească.“Vino, mă, să-ţi dau ceva! E o înştiinţare de pe front: Fănel al tău e dat dispărut!”, îi zise, anticipându-i întrebarea.Gena a rămas stană de piatră între stâlpii porţii: “Dispărut nu înseamnă mort... Poate a căzut prizonier... Nu moare el, Fănel, cu una, cu două!... Se întoarce, ai să vezi tu!”.Când i-a dat plicul galben cu însemnele Ministerului de Război, a început să plângă, un plâns ce, după câteva momente s-a transformat în ţipăt”.Iată că între povestirile maestrului Mitică Zamfira, comicul, un comic trist, dar când vorbești despre sucombarea satului românesc, și tragicul...”Războiul începuse şi stepele Rusiei înghiţeau pe mulţi dintre cei plecaţi pe front...” (...) ”Gena se simţea asemeni unui pitic pus rege într-o ţară de uriaşi”. (...) ”după ce a primit înştiinţarea, s-a trezit când razele soarelui trecuseră printre frunzele rărite ale zarzărului de la fereastră, luminându-i faţa destinsă, doar cu nişte cearcăne uşoare conturându-se în jurul ochilor”. (...) “Ce dracu’, bă! Sunteţi smintiţi?! Dacă mortul nu e, de ce îngropaţi hainele? Mai bine daţi-le de pomană!...”.Cât de frumos explică consăteanul meu aspecte din viața satului, unele auzite... de prin vremea războiului...Povestea inimaginabil de frumoasă, dintre Fănel și Gena, dar și măiestria descrierii, mi-a adus aminte de un caz asemănător povestit de un bătrân sârb, Momcilo, care, a ajuns acasă de pe front exact în ziua când ai lui îi făceau a șaptea pomană.Trebuie să fi tare și crud ca să nu lăcrimezi citind acest capitol al cărții lui Mitică Zamfira!Dacă Sergiu Nicolaescu i-ar fi citit acest capitol al cărții, ar fi făcut unul dintre cele mai frumoase filme!”Liniştea carului cu boi”, o poveste pe cât de... naturală, pe atât de sensibilă și emoționantă, umple paginile cărții consăteanului meu.Chiar dacă sunt diferite unele de altele, capitolele, chiar dacă autorul ne plimbă și prin nimicitorul război cu feluritele-i cazuri, cartea rămâne lângă sat, ba chiar în sat, în satul nostru românesc.Tratează cu dibăcie și talent temele pe care și le-a propus, seamănă semne de mirare, de exclamare și te trimite cu ochii minții peste tot pe unde... ”umblă” satul nostru drag.Fiecărui capitol îi așează un motto corespunzător.Și tot așa, următoarelor ”părți componente” ale cărții, ”Omul din spatele oglinzii”, Dumitru Zamfira, cu ”piatra palmei” și minții, le dă strălucire.Fie că este vorba de ”Moarte vie” cu Lina lui Cioacă; de ”Cântec în ceaţă” cu Ion Fieraru; de ”Lumini sub zăpezi”, cu Traian Fuiorea; ori ”Crucea vie” în care se revine cu povestea colectivului; și altele și altele până când... ”Ilie Vilău a murit şi el, aşa cum şi-a dorit, înconjurat de flori de liliac, iar pe fundul gropii erau petale de flori de corcoduşi”...Poveștile lui Mitică Zamfira înșirate în această carte intitulată sugestiv, ”Povestiri din spatele oglinzii” au o șiretenie a lor, te fură, te subjugă, te captivează total, uiți de ceea ce te apucase-i să faci înainte de a începe cititul.Multe dintre ele, dacă nu chiar toate sunt adevărate scenarii de filme, chiar aș sugera autorului, să trimită cartea unor oameni ai domeniului, deoarece ne-am cam acrit de atâtea mizerii modernist-occidentale, care, cu interes, ni se prezintă pe orice mijloc de informare și... ”formare” – proastă aș zice eu, 24 de ore din 24.Este o carte document, care, dacă ar participa cu ea la un concurs, unde din juriu nu face parte lepra politică, consăteanul meu, Mitică Zamfira, nu s-ar întoarce cu mâna goală.Personajele cărții sunt reale, parte dintre ele sunt în viață, cazurile explicitate sunt reale, sunt reale și curate ca și creația sa, ca el însuși.Nimic nu improvizează, nu imită, nu copiază, Mitică Zamfira.Felicitări, prieten drag!Emoționante păreri despre cartea lui Mitică Zamfira, ”Povestiri din spatele oglinzii”.

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]