Într-o zi, frunza n-a mai vrut să fie frunză.
N-a putut scăpa însă nici măcar
de umbra sa.
În altă zi, primăvara aspira la un concediu,
dar mugurii golași s-au opus.
Pe neașteptate, omul refuză să mai fie om
și totuși conștiința-l reține
în alerta echilibrului autoimpus.
Spontan și lumina solicită o emancipare
furișându-se, în joacă, într-un hău.
Curajul luminii este analizat
de frunze, de primăvară și chiar de oamenii
care declanșează un protest colectiv.
Frunza s-a împăcat cu propria umbră,
primăvara a îmbrățișat mugurașii...
Și omul?
Oamenii ai vrut să spui. Ei au făcut lozinci antifrunză, antiprimăvară...
Și antilumină?
Nu știu, încă se mai gândesc.
-->
Comentarii
Oamenii fac lozinci până și contra lor... Felicitări pt poezie!