se scutură duzii aerul este siropos
îți scriu pe șapte frunze de arțar
cu pletele pline de omizi rubiconde,
ce îmi devoră
sufletul culcat în iarbă,
dulce aureolă
șuier nopțile șubrede,
presar sare pe trotuarul fierbinte
cu inima învelită în staniol
tu-mi taci și râzi înainte
cele două sorți se rotesc ca la ultima
vară desculță
fluturi polenizează câmpul roșu de cuvinte
prin oraș circulă aburul poeziei,
sufletul meu doarme
ca într-un balansoar
mi-este teamă că va dispărea
vara orașului învelit în staniol
iar tu te vei întinde pe trotuar
sleit de căldura silabelor
beat de lumină, amar
-->
Comentarii
Multumesc, Emilia, doamna Agafia!
Frumos, Angi! Acelaşi sentiment al fricii când nimic nu poate fi măsurat în ireversibil.