Ţin aproape linia sinuoasă a valului,
înotând pe spate
cu branhiile sincronizate la tastatură.
Fiecare literă pare o gură de metrou prin care se resorb
în plămâni, călătoriile.
Expiraţie – inspiraţie. Fum.
Au urcat în tren şi gările din care am plecat.
E un tren amfibie ca un halo scufundat în ocean
Am cu mine Oraşul, grădina publică,
cu străzile pavate din piatră cubică,
pădurea Trivale în delirul culorilor
şi claxonul salvărilor răsturnat
în holul cinematografului Lumina,
în însângerata iarnă când ne-a crescut brusc
adrenalina şi la Spitalul judeţean
s-a tras, într-un cetăţean.
Eu, sub masă la etajul patru,
îmi feream oasele de glonţul
ce mă putea atinge prin geam.
M-am războit cu o caracatiţă,
jucându-mă cu focul.
Braţele-i întinse prin tavan şi pereţii de zid
au rupt vălul albastru.
Aveam prieteni fete, băieţi,
împleteam cuvinte din ţipirig.
Nu eram ca acum un sihastru insipid!
Delimitând locul cu sârmă ghimpată,
caracatiţa m-a împroşcat cu cerneală
şi frig.
Am văzut atunci
pădurea scufundată.
-->
Comentarii