pasărea iubirii noastre
pasărea iubirii noastre
a zburat spre infinit,
ai uitat, femeie scumpă,
că odată ne-am iubit,
ai uitat acele clipe
când în nopțile târzii
mă uitam mereu la lună
și te așteptam să vii,
ce mai seri pline de vise
care s-au topit în timp,
cu regrete, pânsu-mi-se
și de zeii din olimp,
erau serile stelare
ce-ncercau să ne adune,
sub lumini de felinare,
tu crăiasă, eu un june,
aveam dragostea în inimi
și vorbeam mereu șoptit,
eram bântuiți de patimi,
ca orice îndrăgostit.
pasărea iubirii noastre
spânzurat-a fost de vânt,
a căzut în zări albastre
și-a rămas doar în cuvânt.
te iubeam și te uram,
veneai pe cărări divine,
când ades’ te căutam,
tu făceai parte din mine,
alergau verbe nebune
după tine prin ninsori
și-ți puneam mii de cunune
din steluțe și din flori.
dar s-a dus pasărea noastră,
bântuită de blestem
vine rar pe la fereastră
când adesea eu te chem,
vine-n amintiri și-n vise
să dezlege fără rost,
pasărea e pare-mi-se,
umbra ta și tot ce-a fost.
sâmbătă, 4 ianuarie 2014
-->
Comentarii
Semn de placuta lectura.
Toată admirația pentru acest poem!