Un cântec fără de sfârşit
Ce zboară-n veci în zări albastre,
O flacără cu glas vrăjit -
Măiastra cântecelor noastre.
Oftatu-n doină când îl pune
E un oftat al lumii-ntregi,
Cu el a îmblânzit o lume,
De la opincă pân’ la regi.
C-o foaie verde frunzişoară,
Când ea o face un descânt,
O simţi c-o ia din inimioară
Să stingă răul pe pământ.
Şi una de-asta de la noi,
Când zice-aşa cu foc şi dor,
Se prind în horă câte doi
Şi piatra saltă sub picior.
Vom fi bogaţi c-un infinit
De armonii ca apa vie,
Dumnezeiescu-i glas vrăjit
A strâns comori de veşnicie.
A ars cu fiece cuvânt,
Cu lăutari în nopţi cu stele,
S-a dăruit, topită-n cânt,
Măiastra cântecelor mele.

Comentarii