Poate c-am să plec
după măsura înţelegerii fiecăruia
odată cu primele miresme ale primăverii
aşa cum se întîmplă de obicei în vise,
cînd ţi-e frică de ceva, dincolo de nevoia inconştientă
de-a privi oamenii
ca pe-o răscumpărare a culpei
şi de la inimă la inimă
am să rostesc dintru începutul desprinderii
înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi
într-un sens absolut
în care nu mai ştiu să spun: rămîn
umbra fără odihnă şi fără sfîrşit,
retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală
şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang
altminteri strîng la piept o icoană
cum a fost la începutul lumii
ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii
o bucăţică de cer în mîinile tale
pliurile, încruntările fără amărăciune
sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele
cu gust de pelin adus puţin de spate
în zodia Cassandrei?
nici cel mai tenace nu poate răbda
propriul mormînt fără să scoată un cuvînt
egal zeilor, în rest doar
dimineţile aşteptînd lipite de pereţi
să vii,
niciodată mai tîrziu ca astăzi.
Poate că durerea se naşte din comparaţii,
prin frig curge sînge.
-->
Comentarii
Îţi mulţumesc, Lenuş, pentru lectură şi aprecieri!
Felicitări pentru acest poem!