peisaj
zăpada descântată
pe epiderma orizontului
cade banală
pe nişte scântei de speranţe,
vântul scobeşte
sufeletele mugind tremurat,
tot felul de urme
gonesc la întâmplare
peste noi:
de dincolo dragostea
încă mai vorbeşte
într-o limbă
pe care n-o înţelegem,
iarna îşi poartă
indispoziţia peste tot
ca o madonă
care şi-a preschimbat soţul
într-un preş alb,
durerea lui Dumnezeu
se-ntoarce agonic
în negura prevestirilor rele,
cad zeii,
urlînd lângă mine,
oraşul doarme
cu gâtul în jos
spânzurat în ceaţă,
totul e foarte alb,
numai fericirea
are o culoare indefinită,
oftează vântul prin glasul ei,
hieroglifa fericirii
şade pictată în inimă
ca o efigie
din care fug încet umbrele…
marţi, 27 ianuarie 2015
-->
Comentarii
Frumos!!