Mersul la Sfântul Munte nu reprezinta o excursie turistică în care vizitezi una şi alta şi te minunezi, motiv pentru care se numeşte pelerinaj, te nevoieşti să ajungi în cât mai multe locuri sfinte şi să te închini şi să te rogi la cât mai multe icoane şi Sfinte Moaşte. Cine nu este credincios se duce degeaba ca nu întelege nimic şi nu pricepe de ce trebuie să vadă atâtea mânăstiri care sunt toate cam la fel şi atâtea icoane care şi ele sunt asemanătoare. Ar putea vedea totul într-o singură zi şi nu ar mai umbla pe toate drumurile din Athos.
Dar dacă eşti credincios şi mai ales daca ai posibilitatea să simţi energiile pe care le degaje fiecare biserică , icoană sau moaşte atunci vei fi fericit ca ai ajuns acolo şi că te-ai putut apropia de acele odoare sfinte.
In primul rând pe Sfantul Munte curgerea timpului nu are nicio legatură cu ceea ce am fost obişnuiţi. Nimeni nu cronometreaza nimic, nimeni nu-şi schimbă programul că ai venit tu în vizita şi mai ales ai senzaţia ca timpul s-a oprit în loc.
Prima intrare ne-am facut-o la Mânstirea Sf.Pantelimon, rusească, şi eu care în Bucureşti stau pe sos.Pantelimon am avut senzaţia că sunt un fel de riveran şi că totul se va deschide în calea mea. In realitate nu s-a deschis nimic, chiar de loc. Era de dimineaţă şi cineva ne-a spus ca dacă vrem sa ne închinăm în biserica mânastirii o putem face fără probleme la vecernie, adică pe la 18 seara. Minunat ar fi fost dacă acest anunţ ni se facea la venire şi nu dupa aproape doua ore de stat în curte pe trepte. Multă lume stătea aşa , dar noi aveam un program de respectat. Aceasta a fost prima lecţie, a aşteptarii şi a refuzului. Cineva din grup, care credea ca are vreo importanţă cine esti în viaţa civila, l-a rugat pe ghidul calugar să se ducă imediat şi să le spună mai marilor din conducerea manăstirii ca a venit un prieten al staretului, el chiar cunoscându-se cu acesta. Calugărul nostru, ascultător, a intrat şi a ieşit spunându-ne că nu avem încă permisiunea de a intra în biserică. Persoana cu relaţii l-a rugat, după o vreme, iar pe ghidul calugar să transmită că a venit cel care cunoaşte o înalta faţa bisericească din biserica rusă. Nu dau nume pentru ca nu ele sunt importante şi mai ales pe Muntele Athos nu are nicio importanţă cine eşti. Ghidul nostru a plecat iar, a intrat şi a ieşit la fel de calm fără nicio veste buna. Spre sfârsitul pelerinajului, după ce m-am apropiat mai mult, în întelegere, de calugărul Dimitrie, ghidul nostru, am aflat că atunci când pleca, să intervină, la rugaminţile unuia sau altuia, nu se ducea nicaieri să vada pe nimeni şi nu vorbea cu nimeni, pentru că ştia exact tipicul locului şi era doar amabil căutând să mulţumească pe toata lumea.
În a doua mânăstire, sârbească, am paţit la fel, intra , asteptat, vorbit una alta şi plecat. Atunci chiar mă gândeam că dacă va decurge tot pelerinajul aşa nu prea merita efortul. Dar din acel moment totul ne-a mers din plin. Am vizitat în total 18 mânăstiri şi doua schituri. Chiar din prima zi am mai învatat o lecţie. De la început ni s-a atras atenţia că nimeni nu poate face nicio fotografie fără a primii binecuvântarea unui călugăr din partea locului. Toţi ştiau că aparatele lor performante funcţionează şi fără! Cu toate acestea imediat ce am intrat într-o biserică pasionaţii de amintiri foto s-au pus pe pozat tot ce vedeau. Atunci a intrat un călugăr micuţ de înălţime, care ne-a rugat să facem puţină linişte şi să ieşim afară în faţa uşii. După ce s-a asigurat că a ieşit toată lumea, a scos o cheie şi a încuiat uşile bisericii după care a plecat agale pe alee. Noi, după ce ne-am revenit din surpriză, am întrebat ghidul ce fel de procedură este aceasta la care el, care insistase de mai multe ori sa nu deschidem aparatele de fotografiat până nu se primesc ,,binecuvântările,, una pentru a face poze în incintă şi alta pentru interiorul bisericii, ne-a spus linistit: Acum tocmai am fost daţi afară şi acest grup nu va mai avea acces în biserică.
Aici cu pozele au fost mai multe probleme, unii le făcea pentru că aveau aparate de mii de euro şi doreau sa le valorifice iar alţii ca suvenir. Cei mai păcătoşi erau cei cu suvenirele pentru că ei nu se pozau în aer curat şi cu un frumos peisaj în spate ci majoritaea o făceau în faţa icoanelor făcătoare de minuni sau a catapetesmelor.
Imaginaţi-va acum o icoană sfântă, veche de sute de ani, care stă în rama ei minunat împodobită şi cu sute de ofrande de aur în faţă, lăsate de cei pentru care a făcut minuni, la care nu poţi decât să te închini cu smerenie şi evlavie şi în faţa careia se posteaza un neica nimeni, apărut şi el pe lume de câţiva ani, cu spatele la Sfanta icoana şi care se trage într-o poza de zile mari, eventual cu mâinile în şolduri. Cât de lipsit de simţul măsurii tale umane şi de simţul ridicolului şi al penibilului şi chiar al ruşinii poţi să fi ca să te întorci cu spatele la o catapeteasmă pictată de sute de ani sau la o icoană şi să te pozezi cu un zambet tâmp şi plin de importanţă. Oameni instruiţi, învăţaţi şi plini de egoul lor au facut acest lucru fotografiindu-se unii pe alţii în timp ce acopereau cu corpul lor vremelnic chipul sfânt al icoanelor. Eu am văzut chiar pe facebook astfel de fotografii total indecente din punct de vedere creştin.
Pentru mine pelerinajul a devenit din ce în ce mai uluitor din momentul în care am început să-mi dau seama că toată atmosfera din biserici şi din faţa icoanelor degaja o energie care parcă îţi frigea mâinile. Prima senzaţie am avut-o la o biserică puternic consolidată cu structura metalica. Acolo am simtit de cum am intrat că pătrund ca printr-un abur de energie şi am îndreptat măinile spre pereţi. Menţionez acum că sunt antrenat să simt aceste forme de energie şi cel mai bun antrenament se face pe flori a căror putere energetică este extrem de fină şi de greu de perceput. În biserică am îndreptat mâinile spre pereţii pictaţi şi parcă erau acoperiţi cu un fel de vată de energie foarte puternică. Recunosc că nu m-am aşteptat la această senzaţie, mai ales că biserica nu avea icoane ci doar picturi pe pereţi.
Acelaşi efect l-am simţit şi la Icoana Maicii Domnului cea nefăcută de mână sau la Icoana venită pe ape. La icoana lui Ioan Botezatorul cel încruntat se simtea energia şi din rama icoanei nu numai din pictură.
Dar cel mai tulburător moment a fost închinarea la Sfintele Moaşte ale Mariei Magdalena. Iniţial părea că va fi un moment de pelerinaj obişnuit ca şi până acum, am intrat, s-a făcut linişte şi un preot bătrân şi adus de spate a trecut printre noi cu racla de argint cu Sfintele Moaşte. El a pus obiectul pe o măsuţă extrem de joasă la care nu puteai să ajungi decât în genunchi. Noi stăteam în picioare în faţa acesei măsuţe şi aşteptam să ne ducem fiecare spre raclă. Micuţul călugăr a întors cutia spre noi, a pus mâna pe capac şi a anunţat cu o voce pe care nu i-o bănuiai: acum deschid! Şi a ridicat capacul!
Fără niciun motiv sau alta pregătire au început să-mi curgă lacrimile pe obraji fără să le pot opri. M-am ruşinat foarte tare de slăbiciunea mea şi m-am uitat să văd dacă cineva mă observase şi m-am minunat şi mai tare, toata lumea era calmă, liniştita şi lacrimile le curgeau. Pentru unii şocul închinării a fost atât de mare încât cu greu se mai puteau ridica din genunchi din faţa raclei. Asta înseamna puterea şi famecul Sfântului Munte pentru cei care vor să se patrundă de tainele lui şi de efectul purificator.
Alt moment frumos , aproape miraculos au fost seria de slujbe de noapte, de la ora trei la care am avut voie să participam în fiecare mânstire unde am dormit, La Vatoped, La Marea Lavra şi la Schitul Lacu.
La manstirile greceşti totul parcă este un miracol. Slujba era începută de un călugar într-o latură a bisericii cu o lumânărică mica şi o cărticică de rugăciuni cât o palmă. După ceva vreme din cealaltă parte începea să se audă, aproape în şoaptă, o altă voce care se coordona cu prima şi totul devenea magic. Spun se auzea pentru ca de văzut nu se vedea nimic, fiind întuneric bezna iar obiectele se distingeau prin stralucirea lor ca reflex al celor două lumanari aprinse. De la citire se trecea la un fel de îngânare apoi la o cântare uşoară, apoi mai tare iar la un moment dat între cei doi călugări apărea un al treilea care mergea de la unul la altul şi parcă dădea tonul pentru fiecare şi ducea ultimele vorbe la celălalt. În acest timp, în mare linişte, în spatele celor doi călugări se aşezau alţii de toate vârstele, care începeau să ţină isonul primilor din ce în ce mai tare. Finalul se desăvărşea o dată cu răsăritul soarelui când lumina inunda biserica, toate sfeşnicele, lămpile şi potirele, începeau să-şi reverse scânteierile în jurul lor iar cei aprope o sută de călugări cântau cu o putere care vibra parcă aerul. Nu-ţi dădeai seama când trecea timpul de când intrai şi până când ieşeai pentru că totul se dezvolta crescendo şi nu aveai timp şi nici nu-ţi trecea prin minte să te uiţi la ceas. Totul se petrecea între ora trei noaptea şi ora şapte dimineaţa.
La terminarea slujbei eram invitaţi la Trapeză unde intram în ordinea venirii, la mese de câte şapte şi mâncam 4 măsline, cu pilaf şi ceai şi în unele situaţii câte o portocală. Asta era toată mâncarea dată din partea mânăstirilor şi mare noroc am avut cu organizatorul nostru care a cumpărat cutii întregi cu Eugenii, din ţară şi borcane de zacuscă de ne-am completat mereu meniul cu aceste feluri iar cine dorea lux mânca şi fasole la conservă. Multă vreme de acum în colo nu voi mai avea pofta de aceste produse de care m-am îndestulat suficient.
Cu apa a fost mai greu datorita ,,întelepciunii,, unui coleg care a spus atunci cand am ajuns la prima fântână ca apa nu este potabila şi ne-a aratat un bilet agaţat într-un cui de o latura a fântânii. Habar nu aveam ce scrie pe el dar ne-am gândit că el probabil ştie greceşte. Peste tot unde mergeam era acelaşi bileţel cu aceleaşi cuvinte pe care am început să le recunoaştem imediat şi să ne ferim. In ultima zi de pelerinaj fiind langă o altă fâtână cu acelaşi bileţel am întrebat un sofer care era român stabilit pe Sfântul Munte ce reprezinta exact cuvintele acelea de pe bileţel. Surpriza a fost pe măsura răspunsului deoarece pe biletel scria : după ce beţi apă vă rugăm să agăţaţi cana în acest loc. Nici acum nu-mi vine să cred cât de naivi şi însetaţi am fost! Aşa am avut si noi parte, în ultimul moment, de apa limpede şi extrem de buna de pe muntele Athos.
Pentru prima data, in viata mea, am avut senzatia ca timpul nu trece ci doar intra în noi şi rămâne acolo.
-->
Comentarii
Numele meu de autor este Dandu Briel , scris exact aşa, şi provine din Dan-Sandu -Gabriel care nu are nicio legătura cu Popescu. Cine citeşte un Popescu? Mulţumesc pentru vorbele încurajatoare şi pentru selecţie. La ce am scris nu mai pot să fac schimbari şi completări dar voi avea grije pe viitor.!
Gabriel, am o rugaminte la articolele postate aici, avand in vedere posibilitatea de a fi selectate pentru revista, sa-mi semnezi la sfarsit numele care vrei sa fie trecut la autor , altfel voi intelege ca vrei sa trec numele cu care esti logat pe site. Apropo acesta a fost selectat!