peste dealurile mele de vis
odăjdii de apusuri, toamna își pune peste corpul ei,
iar foi de galbenă tăcere se despletesc prin vântul rece,
se-aude țârâit de greieri și guruit de porumbei
și peste dealuri, peste ape un zvon de cântec care trece
ca o baladă autumnală în jucăușele inele,
în liniști dragi ce-mi împresoară tandrețea gândurilor mele.
se joacă viața prin lumină, ascultând glas de corn duios,
se trage sufletul sub pleoape cu melancolice dureri,
vin din trecut zvonuri de doină pe fluierașele de os
și amintiri din file rupte ce au trecut prin timp ca ieri.
serile mistice sunt roiuri de lumini stelare-n zare,
peste care trece-n doliu luna, tristă ca o fată mare.
eu nu știu prin ce minune mi-a turnat atâta vis
viața asta prinsă-n cuie c-un lăuntric dor închis,
iarba fiarelor ce rupe zăvoarele de dragoste nouă,
călcând, pierdut, seara prin cețuri, potecile pline de rouă,
sunt os ca și tine din os, gând ca și tine, același gând,
după viață, ca lupii-n pădure, căutând-o flămând.
ochii mei bolnavi de iubire sunt limpezi ca două ape,
ce s-au strâns la tine-ntre gene, în lacrimi, sub pleoape.
când oamenii se bat și se-aleargă ca orbii-n neștire,
noi, niște naivi, încă mai credem în marea iubire,
mai răpim timpului, un sărut, în marea lui trecere,
seara când luna fecioară alunecă pe cer ca o secere.
vreau să fiu solul astral al soarelui dimineții
și amantul duios al iubirii de oameni și-al muzelor,
în sufletul meu, turnesol, ce absoarbe seismele vieții
își scutură sunetul toate clopotele ruginite-ale frunzelor,
peste dealurile mele de vis, galbene și rotunde,
toamna aceasta într-o maramă de bronz se ascunde.
duminică, 30 septembrie 2012
-->
Comentarii
Mulțumesc mult, Lenuș.
Toată admiraţia pentru acest poem