Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întreg oraşul, în cele trei zile de ninsoare continuă. Un ger năpraznic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal. Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului Paradiso, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, ce întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor. Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea. În cazul unei “agresiuni” externe, se lupta cu aventurierul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.
Lebedele stăteau adăpostite, plutind la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele mai mature se aflau şi puii din vara aceasta, fără experienţă şi fără adaptare la urgia vremii de afară. Incă aveau penele colorate gri, abia din anul trei de viaţă devin albe complet.
Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, apoi se împrăştiau pe suprafaţa digului, care vara este loc de promenadă al turiştilor sosiţi la mare, mai ales seara, sub razele lunii şi ale iluminatului public de pe faleză.
La fiecare val se depunea un strat de gheaţă, din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plajă, sub malul falezei. Stăteau toate adunate la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodată nu a mai fost o asemenea vreme, de când aceste păsări s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a însoţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger năpraznic, când marea a îngheţat la mal peste două sute de metri spre larg.
Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor. Era o noapte întunecoasă, fără stele, fără posibilitate de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la staţiunea meteorologică de lângă hotel mai arunca o scânteie de lumină spre cârdul de lebede îngheţate.
Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolantă. Valurile se repezeau cu forţă în dig, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de gheaţă îşi mărea mereu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziuă, masculul dominant, îşi luă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul Mangalia, lac cu apă mică, cu hrană şi cu adăpostul oferit de pâlcurile de stuf.
Aici, ele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii amorţiţi de apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi ciocurile în mâl şi căutând moluşte sau peştişori.
Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ieşi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede după el. Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul gheţii.
Gerul îşi intensifică tăria, vântul suflă tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să ţipe după ajutor.
Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, băteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o gălăgie generală, chemându-şi puiul pe plaur. Păsările cu experienţă au început să spargă gheaţa de la mal cu ciocurile, încercând să ajungă la pui, pentru a-l salva. Se agitau cu aripile, învârtindu-se mereu în porţiunile sparte, să nu îngheţe apa la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe. Deja, exista riscul ca întreg stolul să rămână prizonier al gheţii nemiloase.
Doar la câţiva metri de stol, puiul plângea după ajutor, văzând cum păsările pornesc spre plaur, abandonându-l. Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale. Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii.
Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios. Peste drum, a început să îngheţe şi marea la mal. Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperiţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era acolo captiv şi plângea în strânsoarea gheţii, însă glasul său era din ce în ce mai slab.
Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al ADRAS- ului, auzi ţipătul de disperare al puiului de lebadă, alergă repede la malul apei, apoi făcu imediat calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, zgârâind tocul uşii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia, să-l scoată afară în gerul ce crăpa pietrele.
Nicolae Matei păzea de ani de zile această clădire. Acum moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Molda lătrând şi-şi puse întrebarea: “Cine putea să apară pe o asemenea vreme vitregă?”
Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, apoi fugea spre malul lacului, într-un “du-te, vino” neîncetat. Când Nicolae se uită pe fereastră, văzu cursele repetate ale căţeluşei. Aceasta zgârâia cu insistenţă la uşă şi lătra continuu. Paznicul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea să vină niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa.
Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia, peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba călduroasă. Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul lacului îngheţat şi văzând puiul de lebădă, prins în strânsoarea nemiloasă a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu seama de situaţie.
Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clienţilor. Aşeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, până când ajunse la puiul de lebădă.
Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. În sfârşit, ajunse foarte aproape de pui. Pasărea ştia că nu îi este duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luată din apă, după ce Nicolae sparse gheaţa din jurul ei.
Cu puiul în braţe fugind cât îl ţineau picioarele sale bătrâne, Nicolae intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o haină, îi cercetă aripile şi picioarele. Constată cu regret că are un picior fracturat. Îl lăsă jos şi reveni din magazia cu materiale cu o scândurică, din care cu ajutorul cuţitului, confecţionă repede două atele.
Puiul fusese prins de gheaţă exact pe încheietura unuia dintre picioare, care se frânsese. Nu va mai putea înota cîteva săptămâni, însă de zburat va zbura şi va înota, după vindecarea completă, la fel de bine ca şi înainte de accident.
După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului frânt. Aşa va avea şi el o ocupaţie, nu se va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze. Lebedele sunt învăţate cu oamenii, care le aduc de mâncare în timpul anului, aproape zilnic. Vin şi mănâncă direct din mână, mai ales de la copii.
A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea prin căldura camerei, fără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând să se echilibreze şi ţipa ueori chemându-şi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă într-o farfurie de Nicolae. “Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea Nicolae. Trebuia să-i dea un nume, să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi făcu. Pentru că era salvat din ghiarele gheţii, s-a gândit să-l boteze Gheţuş. Acum Nicolae avea o nouă ocupaţie şi un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile zile de plictiseală.
Când ziua mergea acasă să-şi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte, soţia sa geloasă din fire, nici la bătrâneţe nu-l slăbea, mai ales că-l ştia singur pe malul mării, unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare când îl vedea îndesând în sacoşă o pâine şi jumătate. Ba mai lua şi tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panificaţie.
- Pe cine ai cu tine la baracă?
- De ce?
- Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva.
- Deocamdată nu ştiu ce este, băiat sau fată, răspunse el mucalit.
- Cum aşa?
- Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este.
- Păi, nu ai observat, are sâni sau…., mă rog….
- Nu.…
- Şi, unde ai agăţat-o?
- Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau… poate… l-am găsit! Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală seacă, fără apă.
- Eşti întreg la minte?
- Da,…. într-un fel.
- Crezi?
- Da, cred.
- Poate bolnav, cumva?
- Eu?... El sau ea… sigur este.
- Ce are? Nu înţeleg.
- Un picior rupt din cauza gheţii.
- Unde l-ai sau ai găsit-o?
- Pe lac, prins în gheaţă.
- Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă?
- Nu am spus că este un copil.
- Dar ce este atunci, dacă nu este copil?
- Un pui de lebădă.
- Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct?
- Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări.
- Eşti nebun, omule! Du-te la medic să te cauţi. Cred că singurătatea din camera ta bântuită de vânturi ţi-a luat minţile.
- Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou “tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bagă o pâine în sacoşă pentru pui. Sper ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit că am salvat un suflet.
- Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-i cu puţină apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este.
- Am să-i transmit că este de la tine.
- Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule!
Nicolae îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din cameră. Erau acum buni prieteni cei doi, dar meritul salvării păsării era al căţeluşei maidaneze.
În mai puţin de două săptămâni piciorul puiului s-a vindecat şi Nicolae, cu el în braţe, începu să caute stolul de lebede pe lângă malul mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult. A găsit stolul de lebede tot lângă cazemata de la Spitalul Municipal, acolo unde trăiau, pescuiau şi se întâlneau cu cei ce le iubeau şi le aduceau de mâncare, de ani de zile.
Când a văzut stolul, Nicolae i-a dat drumul lui Gheţuş pe plajă. A zburat până s-a alăturat stolului ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele l-au înconjurat şi s-au bucurat gălăgios de venirea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele lui Nicolae şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie. Nicolae a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna.
În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Îşi pierduse prietenul care i-a ţinut de urât timp de două săptămâni. La mal şi-au luat “la revedere”... dar, oare, aveau să se mai vadă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi - uscatului.
Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie...
-->
Comentarii
buna ziua!duminica frumoasa..!
sa fii iubit si in anul acesta.. pentru ceea ce esti :
un OM cu suflet sensibil.. talentat..bun prieten..
sanatate si tot ce iti mai doresti!
victoria, cu stima!
Bine te-am regasit Victorita si anul acesta. Mi-a venit chef de glume dupa anumite mesaje primite de la frumoasele doamne de pe internet.
EMOTIONANTA POVESTE...
FELICITARI!
TOATE CELE BUNE..CU MULTA INSPIRATIE!